Bogdan Vodă „cel Orb și Grozav”, vrednicul fiu al lui Ștefan cel Mare. Un voievod viteaz, devotat patriei sale!

Ștefan cel Mare a avut un fiu pe care încă din timpul vieții sale îl făcuse părtaș la domnie. Este vorba despre vrednicul și viteazul voievod Bogdan la III-lea, despre care astăzi se vorbește, din păcate, mai rar decât s-ar cuveni.

Bogdan al III-lea a dus mai departe moștenirea lăsată de ilustrul său părinte, chiar dacă domnia sa a fost una zbuciumată și nu foarte lungă. Când Ștefan Vodă a trecut la cele veșnice, Bogdan avea 25 de ani. Cronicarul Grigore Ureche l-a numit pe Bogdan al III-lea „cel orb și grozav”, bazându-se pe anumite scrieri  ale cronicarilor poloni.

Supranumele de „cel orb” i s-a tras, zic unii, de la pierderea unui ochi într-o crâncenă confruntare, desfășurată în Codrii Cosminului la 1497, când armata lui Ștefan cel Mare a obținut o strălucită victorie contra „Federației celor două Națiuni”, mai exact contra uniunii realizată de către regatul polonez și ducatul lituanian.

De fapt, supranumele de „cel Orb și Grozav” i se trage de la Grigore Ureche, cronicar care nu i-a fost contemporan. Istoricii ne spun că nimeni nu putea fi ales domnitor al Moldovei sau Munteniei dacă ar fi avut vreo infirmitate oarecare.

Doctorul venețian care îngrijea de sănătatea lui Ștefan cel Mare a conturat, într-o epistolă de-a sa din 1502, o succintă descriere a viitorului domn al Moldovei. Acel medic reprezintă o sursă de încredere și este o persoană care l-a cunoscut în mod direct pe fiul marelui Ștefan.

Lipsa unui ochi la un vlăstar domnesc nu este un aspect pe care un medic să nu îl remarce și să nu-l noteze. Mai mult, chipul lui Bogdan este reprezentat pe zidurile a două vechi biserici ale Moldovei. În niciuna dintre reprezentări nu apare ca având vreo vătămare a unui organ al văzului. După toate probabilitățile, vrednicul voievod s-a bucurat, cel puțin la momentul înscăunării, de lumina ambilor ochi. În epistola sa, medicul venețian stabilit la curtea Moldovei îl descrie pe viitorul domn drept un „viteaz” și un „prieten al virtuților”.

Chiar dacă, atunci când a devenit voievod, a trebuit să plătească un tribut de două ori mai mare către Imperiul Otoman – comparativ cu suma pe care o plătea Ștefan, tatăl său, important este că Bogdan al III-lea a reușit să păstreze neatârnarea Țării Moldovei.

Ca o dovadă a independenței sale față de turci, acelora nu le era îngăduit să pătrundă cu oștiri pe pământurile Moldovei. Nici gând să poată construi moschei sau să poată cumpăra pământuri în Moldova. Chiar dacă dispunea de oșteni numeroși, deprinși cu războiul și era o țară bogată, Moldova din vremea lui Bogdan III nu își putea permite să lupte simultan cu tătarii, turcii și polonii. Avea nevoie de aliați. Cei mai potriviți ar fi fost polonezii. Însă și aceia aveau interesele lor (mai ales promovarea catolicismului) și nu interveneau în luptele cu turcii și tătarii decât atunci când pericolele sau potențialele pagube îi vizau direct.

Cele dintâi conflicte le-a avut Bogdan cu polonezii. Intențiile sale, pentru consolidarea puterii, au fost de-a se căsători cu o prințesă de rang înalt, soră a monarhului polon. Întâi a fost refuzat, apoi leșii i-au făgăduit că se va realiza cununia, dar cu anumite condiții (vizând expansiunea religiei catolice în Moldova). În momentul în care a venit pe tronul Poloniei un alt rege, înțelegerea a căzut cu totul.

Văzându-se refuzat, Bogdan și-a strâns oastea și a intrat ca o vijelie în țara leșilor, conducând o incursiune de distrugere. Mai târziu, după retragere, polonii au procedat la fel, pătrunzând cu oștirile lor în Moldova. Ne putem închipui ușor faptele pe care le comiteau oștenii acelor vremuri într-un teritoriu inamic. Au urmat o serie de asemenea incursiuni, când din partea moldovenilor, când din partea leșilor. Mai inspirat ar fi fost ca ei să fi cooperat, deoarece pe ambii îi pândea un pericol: tătarii, cărora prea putini le stăteau în cale, pe atunci.

După ce Bogdan III a fost înfrânt de armata leșească în toamna lui 1509,  la începutul următorului an cele două părți au ajuns la o înțelegere pentru stoparea ostilităților. Abia se isprăvise conflictul cu polonezii, că dinspre răsărit au năvălit tătarii, câtă frunză și iarbă.

Nemiloșii năvălitori n-au putut fi stăviliți. Au prădat țara în lung și-n lat, au distrus cât au putut și, la retragere, au luat cu ei zeci de mii de robi, dintre țăranii moldoveni. În același an (1510), viteazul voievod reușește să oprească o altă incursiune de jaf a temuților războinici asiatici, veniți asupra Europei ca o cumplită năpastă.

În 1511 tătarii aproape că au pus stăpânire pe Moldova. Fiindcă îi păștea aceeași soartă, polonezii i-au trimis ceva trupe în ajutor lui Bogdan și, în primăvara următorului an, acesta reușește să-i arunce afară din țară pe crâncenii năvălitori.

La un moment dat, Bogdan al III-lea era cât pe ce să înceapă un război și cu voievodul muntean, Radu cel Mare. Din fericire, intervenția înțeleaptă și împăciuitoare a mitropolitului Munteniei a preîntâmpinat o astfel de evoluție nefericită a evenimentelor.

Grigore Ureche îl descrie pe Bogdan al III-lea drept un individ auster și cumpătat, un domnitor neînfricat  și un veghetor fără odihnă întru apărarea independenței patriei sale. Dar Moldova nu s-a bucurat prea multă vreme de domnia lui Bogdan.

Viața acestui voievod pe nedrept uitat s-a stins pe neașteptate, într-un miez de noapte din primăvara lui 1517. El își doarme somnul de veci la mânăstirea Putna. Este unul dintre voievozii de seamă ai Moldovei și un brav continuator al politicii lui Ștefan cel Mare. Chiar dacă nu are nici pe departe notorietatea părintelui său, este un personaj interesant al istoriei românilor!

Autor: Tomi Tohăneanu

Surse informații: www.istoria.md, wikipedia.org, www.moldovenii.md

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină