Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduiri în politia Bucureștilor

În martie 1830, guvernatorul Pavel Kiseleff înființează „Comisia pentru înfrumusețarea și îndreptarea politii” cu misiunea să „chibzuiască toate mijloacele câte privesc la curățenia orașului și la aducerea în bună stare a tuturor câte s-ar socoti pentru folosul lui și al norodului ce locuiește întrânsul”.

Comisia era formată din reprezentanți ai elitei valahe, anume: Alexandru Filipescu, mare logofăt și președinte al comisiei, Costache Cantacuzino, mare agă, Barbu Știrbei, vornic al politii, doctorii Constantin Estioti și Gheorghe Grunau, inginerul Baumer și arhitecții Harten și Ott.

Împreună au elaborat „Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduiri în poliția Bucureștilor”.

Cele 2 capitole (54 de articole) ale regulamentului aveau în vedere: limitarea extinderii orașului, modernizarea rețelei de străzi și a iluminatului public, degajarea Dâmboviței și îndreptarea malurilor, stabilirea de piețe, plasarea exterioară a cimitirelor, proiectarea unor noi parcuri, construirea de canale de scurgere, de cișmele și înființarea unui teatru.

Totodată, spitalul, farmacia, serviciile de securitate socială (Agia) și de salubritate publică au primit norme noi de funcționare. Regulamentul a devenit lege după ce a fost aprobat de Divan și semnat de guvernatorul Kiseleff. Într-o formă ușor modificată îl identificăm în textul Regulamentului Organic.

Considerând aportul pe care noul regulament l-a avut la modernizarea Bucureștilor în prima jumătate a secolului al XIX-lea și impactul său asupra legislației sanitare ulterioare, astăzi ne oprim asupra primului capitol care vizează „sănătatea, curățenia și buna orânduire a orașului”.

Observând că întinderea orașului era prea mare în raport cu numărul de locuitori, comisia ia decizia a-i opri extinderea, stabilind limite marcate prin pietre de hotar precum și zece bariere.

„Și nimeni nu va fi slobod, pă jos, călare sau cu carul, a eși sau a intra în oraș prin alte locuri decît prin cele hotărîte”.

Legiuitorii stabileau ca, în termen de 4 ani, străzile principale „așternute cu podini de lemn” să fie pavate cu piatră. Pentru ulițele de prin mahalale se trasează un proiect amplu de pavare anual din „veniturile alcătuite pe seama orașului”, „una sută mii lei …ca să se aștearnă cu caldarîm din an în an, câte ulițe să va putea cu această sumă de bani”.

Însă, pentru că multe astfel de ulițe erau „de prisos și netrebuincioase” iar mahalagii le foloseau drept locuri de depozitat gunoaie, se decide închiderea sau integrarea lor, alături de spații virane, în proiecte de străzi noi de minim 6 stînjeni (aprox. 2 m/ stânjen) lățime, prevăzute și cu trotuare.

Aceste drumuri „largi și puse pe linie” croite pe harta orașului, delimitate de copaci „pe amîndouă părțile” stăteau la baza cetății noi care trebuia să emane „o frumusețe deosebită, un aer folositor, mulțumire și sănătate celor ce lăcuesc într’însa”.

Pentru ca Dâmbovița să-și dobândească curgerea firească și „să nu mai pricinuiască înnecăciune orașului”, se ordona desființarea grajdurilor, latrinelor și chioșcurilor de pe maluri precum și a tuturor morilor de pe cursul său din limitele orașului, iar măcelăriile, pescăriile și fabricile de săpun erau mutate „în josul morii Mănăstirii Radu-Vodă”.

Se stabilește și o lățime standard a cursului, de 10 stânjeni. În plus, pentru colectarea apelor din oraș se dispune construirea a „5 canale mari prin care să se scurgă în Dâmbovița toate bălțile și mocirlele”.

Conform regulamentului, bucureștenii aveau datoria să-și măture curțile, dar și zona dinaintea casei sau prăvăliei.

În zilele de marți și sâmbătă, gunoiul era ridicat de cele 50 de care ale politiei și transportat în 4 locuri: la gropile de nisip de la capul Uliței Târgoviște (Calea Griviței), la capul Podului Târgului de Afară, în drumul Focșanilor, la capul Podului Șerban Vodă, în dosul grădinii banului Brâncoveanu, la capul Podului Calicilor (Calea Rahovei), dincolo de via generalului Constantin Varlaam.

Cunoscând implicarea scăzută a locuitorilor în astfel de acțiuni, se propune introducerea unei taxe pentru măturatul și spălatul străzilor, pentru ca serviciul să intre exclusiv în grija „stăpânirii”.

Din rațiuni urbanistice dar mai ales economice, comisia prevede înființarea a 4 piețe – la capul ulițelor mari – și a 6 piețe mari în oraș pentru desfacerea produselor negustorilor localnici și a țăranilor din împrejurimi.

„Acolo să se strîngă în toate zilele d’a rîndul carăle ce vor veni dupe la sate cu lemne, fân, orz, cărbuni, varză și orice altă felurime de producturi, și locuitorii orașului, ce vor avea trebuință de acestea să meargă acolo a le cumpăra…”, fiecare piață urmând să aibă 12 000 stînjeni pătrați, să fie prevăzută cu un puț „cu apă suficientă pentru spălatul tarabelor” și să fie pavate cu piatră.

Până la 1848 au luat ființă în oraș – prin cumpărare sau închiriere de către Stat-următoarele piețe mai însemnate: Amzei, Grigore Ghica Vodă, Herasca, Maghistratului, Mogoșoaiei, Niculescului, Suțu și Sf. Vineri, precum și alte câteva, deservind centre mai puțin populate, ca de pildă: Piața de pe Podul Caliții, Dudescului, de pe maidanului Dulapului, Floreasca, Sf. Ștefan etc.

Pentru ca „soarta Bucureștilor să se asemene cu soarta tuturor orașelor Europei”, regulamentul stipula extinderea rețelei de iluminat stradal cu felinare „în toate ulițile tîrgului”.

Felinarele urmau să fie amplasate la o distanță de 10 stânjeni unul de altul, drept combustibil folosind ulei sau untură de pește care asigura iluminatul „12 ceasuri pe toată noaptea, iarna și vara”.

Pentru înfrumușețarea orașului și delectarea locuitorilor se dorea înființarea a „trei piețe obștești pentru plimbarea publicului” și a unui teatru „cu actori destoinici”.

Sumele pentru cumpărarea terenului, ridicarea construcției și pentru „toate cîte trebuesc” teatrului erau asigurate de stăpânire cu ajutorul donațiilor venite din partea boierilor și a negustorilor.

Regulamentul mai interzicea înmormântarea defuncților în perimetrul orașului și dispunea identificarea a 4 terenuri pentru cimitirele „bisericii Răsăritului”.

Acestea urmau să fie împrejmuite cu garduri și să fie prevăzute cu un paraclis, cu doi preoți și un dascăl. Celorlalte confesiuni (catolică, protestantă, iudaică, armeană) li se punea la dispoziție spre închiriere câte un lot de 15 pogoane.

Text: Alexandra Rusu

În imagine:

Raffet, Biserica Grecească, 1837/ A. Raffet, Biserica Sf. Gheorghe, 1837/ M. Bouquet, Vedere generală a Bucureștiului de la Curtea Arsă, 1841. Lucrările fac parte din patrimoniul Muzeului Municipiului București.

Bibliografie:

Emil Vîrtosu, Ion Vîrtosu, Horia Oprescu, Începuturi edilitare 1830-1832. Documente pentru istoria Bucureștilor, Editura Leopold Geller, București, 1936.

Curierul Românesc. Gazetă administrativă, comercială și politică, nr.2/16 martie 1830.

Lidia Trăușan-Matu, Zece ani din viața doctorului Constantin Estioti (1830-1840), pionierul Serviciului sanitar al Valahiei, în Ion Bulei, Alin Ciupală (coord.), Ipostaze ale modernizării în Vechiul Regat Vol. VII, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2017.

Dan Berindei, Orașul București reședință și capitală a Țării Românești (1459-1862) București, 1963.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină