Reguli de bună-cuviință în localurile publice din Bucureștiul interbelic

Codurile de politețe ale secolului XX vizează câteva principii fondatoare ale relațiilor: sociabilitatea, echilibrul, respectul celuilalt și respectul de sine.

Începând cu perioada interbelică, multitudinea de norme care deservesc aceste principii vor fi interiorizate de o populație din ce în ce mai numeroasă, care astfel dorea să-și îmbunătățească imaginea și statutul. Desigur, nu toată lumea putea atinge profilul ideal al bunei-cuviințe.

Presiunea socială exercitată în familii și la școală a avut un rol nivelator, difuzând o nouă „artă de a trăi” în zone ale societății în care cu greu ar fi pătruns altădată.

Stăpânirea acestui limbaj complementar – în fond, un ansamblu de conveniențe – mai ajuta interlocutorii la sesizarea ierarhiei sociale și „la reglarea contactului, eliminând eventuala ostilitate sau angoasă pe care o poate naște o întâlnire cu un necunoscut.”

Localurile publice ale Bucureștiului interbelic, de la cafenele și cofetării la terase și restaurante, ofereau, pe lângă desfătări culinare, și spectacolul bunelor maniere manifestate în diferite grade ale rafinamentului. Bineînțeles, scrierile dedicate regulilor de bună-cuviință din acele vremuri nu puteau trece cu vederea comportamentul permis și nepermis în spațiile guvernate de „duhul ospeției.”

Încă de la intrarea în local, locuitorul capitalei era sfătuit să adopte o strategie de prezentare, „nici prea nepăsător, dar nici cu o jenă sau timiditate oarecare”.

„Dacă doamnele vizitează sub conducerea domnilor restaurante, cofetării sau cafenele, atunci vor intra mai întâi domnii și imediat după ei doamnele, iar la părăsirea localului domnii merg înainte”.

În lipsa unei garderobe, obiectele de vestimentație erau predate chelnerilor, domnii asistând doamnele în acest sens.

„Și la plecare, înainte de a părăsi localul, vom ajuta doamnele personal la îmbrăcat și nu vom lăsa să o facă chelnerul, căci de multe ori sunt necesare mici servicii care sunt jenante pentru o doamnă dacă sunt făcute de un bărbat străin.”

În timp ce în capitală reprezentantele sexului frumos puteau să frecventeze neînsoțite restaurantele, în orașele mai mici buna-cuviință le-o interzicea. Chiar și în București, acestea treceau doar pragul localurilor cu o reputație de neclintit.

„Ea se va așeza la o masă care nu bate prea tare la ochi iar în caz că nu găsește o masă liberă sau numai una la care șed numai doamne, va alege o masă la care stau fie o pereche, fie domni bătrâni. Fetele mai tinere care sunt singure vor căuta să evite vizita unui restaurant. De asemenea se recomandă și doamnelor ceva mai în vârstă de a nu vizita singure restaurantele în orele de seară.”

Drumul spre locul rezervat, așezarea la masă și atragerea atenției chelnerului urma o „purtare fină” cu scopul de a nu-i deranja pe ceilalți clienți.

Numărul mare de reguli care abordau interacțiunea cu chelnerii denotă o sistematică încălcare a lor, de ambele părți.

Comunicarea cu aceștia trebuia făcută într-un mod politicos, fără a „se eterniza” în discuții, iar pentru reclamații se sugera medierea patronului sau a șefului chelnerilor.

„Dacă se ivește o neînțelegere asupra celor consumate, atunci mai bine să plătim suma cerută decât să începem cearta cu chelnerii. În schimb, să ne dăm bine seama de socoteala prezentată și nimeni să nu se jeneze de a o verifica și a face atent chelnerul în caz când s-ar ivi oarecare „greșeală”. Căci este curios cât de ușor greșește această specie de oameni.”

Domnii aveau obligația de a plăti consumația doamnelor în compania cărora se aflau, indiferent de natura relației cu aceastea, „urmând a aranja această chestiune, în altă parte, cât mai discret”.

Bacșisul varia între 10% și 15% din suma totală. La părăsirea localului, la salutul chelnerului și al portarului, răspundeau numai domnii și doamnele numai dacă erau neînsoțite. La salutul patronului, răspundeau și doamnele, cu o înclinare ușoară a capului.

Regulile de bună-cuviință ce trebuiau urmate în localurile publice sunt incluse și în lucrări dedicate cadrelor militare (ex. „Ofițerul în societate” V. Mitrea, 1932).

Dat fiind faptul că ofițerii făceau parte în mod tradițional din elita societății li se cereau „foarte multe și delicate obligațiuni sociale”.

Astfel, trebuiau să evite frecventarea unor locuri nepotrivite cu vârsta, situația socială sau uniforma. De obicei, garnizoanele stabileau în fiecare an o listă cu localurile agreate.

La intrarea într-un restaurant, un ofițer trebuia să demonstreze bună-creștere salutând comesenii și descoperindu-și capul.

„Întâlnind un superior, saluți corect și apoi te așezi la o masă. Dacă ești cu sabia nu o descingi niciodată la restaurant.

Ca și la teatru, odată locul ocupat, nu te mai plimba de la locul tău de colo până colo, căci încurci oamenii de serviciu.

Nu chema zgomotos chelnerul, bătând în masă sau pahar etc. Nu sta la tocmeală cu chelnerul asupra felurilor de mâncare și prețurilor întrucât chelnerul are însărcinarea numai de a servi […] odată servit, nu face aprecieri asupra felurilor de mâncare, aprecieri care pot influența pe cei din jur.

Dacă ai ceva de reclamat, fă-o celui în drept, fără zgomot, calm și neobservat de vecini. Nu fi familiar în vorbe sau în gesturi cu oamenii de serviciu.”

În ceea ce privește conversația, se recomanda un ton al vocii scăzut, discreție și rezervă în a iniția discuții cu vecinii de la alte mese.

Pentru a evita eventuale neînțelegeri, socoteala trebuia făcută din timpul mesei și, doar dacă nu se potrivea cu cea a chelnerului, se făcea o verificare suplimentară.

Referitor la bacșiș, se recomanda să oferi mai mult decât să dai naștere la nemulțumiri, între 10% și 15%.

„Nu da nici prea mult, ca prin risipă de bani să faci impresia că nu știi să prețuiești banul. La plecare, salută și nu deranja pe nimeni prin trecerea ta.”

 

Text: Alexandra Rusu

 

Foto:

Terasa Cercului Militar în perioada interbelică, detaliu, fotografia face parte din colecția „Fotografii” a Muzeului Municipiului București.

Bibliografie:

Victor Grosu, Reguli de educație și bună-cuviință, Tipografia Tiparul Moldovenesc, Chișinău

V. Mitrea, Ofițerul în societate, Tipografia Școalei Speciale de Cavalerie, Sibiu, 1932.

Robert Muchembled, Societatea rafinată. Politică și politețe în Franța, din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea, Editura Cartier, București, 2004.

Antoaneta Tănăsescu, Unde sunt manierele de altădată?, Editura MondoRo, București, 2010.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină