Un nod

De data asta aș vrea să vă povestesc o poveste pe care am auzit-o de la un bătrân al satului pe când aveam vreo șase ani și pe care am purtat-o ca pe o comoară de preț în lăcruța sufletului.

Nu îi demult, să tot fie vreo șaizeci și șase de ani de când am auzit-o spusă de Sabin din Deal. Era unchiul mamii, un bătrânel cam de anii mei de acum, ager și sprinten la minte, dar și la umblet.

Era o zi ca toate altele, vacile în drumul lor spre stretetori își înmuiaseră buzele în apa rece din Troca lui Colan apoi la umbra târșarilor rumegau în liniște. Dingu, Dumitru Răbulii și Gheorghea Dealului își așternuseră țundrele din pănuri grele bătute în dube, bune să îi apere de frig, ploaie și cald, și se pregătea să se deie dorului. Îi auzisem vorovind despre Sabin, care lipsea, la care Dumitru le raspunse: ,,No, da! mânce-l mâța! une să fie, iară micioce oarece!” Mai sus, pe o șăștină, câțiva hartapeți se pregăteau să se joace la Mnierea-n Pământ. Io stam ca pă jari; ce era să fac? Dingu, cum să punea, începea să sforcăie flendorindu-și buzele mari ca două obdiele. Ghiorghe din Deal durnea pă spate cu gura căscată, o vreme trăgea aerul în grumaz de gândeai că înghite un par cu cioate, apoi sta o vreme de gândeai că își dedese duhul, ca să îi deie drumul într-un târziu făcând sclimpurușul să scoată un fel de grohăit amarnic. Dumitru nici nu apuca să închidă ochii bine, că începea ciogașu: ba să ciondrănea cu baba, ba avea treabă cu vecinii de la haturi, iar într-un târziu tătă zoala i se transforma într-o oștricăleală greu de înțeles! Sabin, când era de față se lungea pe țundră, scotea o cărticică de rugăciuni și zicea pă ea până îl dobora somnoreala.

Tăt timpul ăsta stam ca pe jăgneată și deodată, țuști pă un dâmbuleț de unde să mă uit cu jind la coptilăi. Ei nici nu mă luau în samă, își vedeau de treaba lor, spre fericirea mea. Deodată, unu întinde mâna arătând cu degetul spre Piatra Oloșului și strigă: ,,nireți măăă”, am întors și io capul în partea aceia să nu scăp prilejul, fără să bag de samă că hartapețul, în loc să fugă să ieie bătăluga de lângă mașlă, o rătălit către mine și până să mă desmeticesc bine, m-o și înfășcat de mână! No, mai scapă dacă poți! M-am iujdit io cât am putut, da tăt degeaba, că o mai vinit unu între timp și o pus greabla pă mine. Unu mă țânea de-o mână și de un picior, iar celălalt de ceielaltă mână și de picior, apoi or început să mă hinte, gata-gata să mă țâpe pă Hoanca li Colan în jos. Pântre lacrimi mă vedeam aninat într-un vârf de cătur, iar sorlițele care se roteau într-una deasupra Colanului se lăsau fuior și îmi scoteau ochii ca primăvara la mieii mici de care nu au grijă mamele lor.

Cei trei bătrâni se ridicaseră în genunchi speriați de urletele mele și priveau buimaci de parcă auziseră Trâmbița Apocalipsei în timp ce Sabin, ieșit ca din pământ, amenința cu bâta ridicată pe cei doi, poruncindu-le să mă lase jos. ,,D’apii nu vi vouă rușine, călăi mari? Îi destul să dau colțu și săriți pă iel! nu vedeți cât îi de suleget și de zglemenit, nu v-ar înverzi Dumnezo, nemernici ce sânteți! De cât să vă mățâți și să vă țâțoiați într-una, faceți un lucru bun, ni, ca ăsta!” Mâna lui s-a dus spre jăbul țundrii de unde a scos o stea încolțată și, ridicând-o în sus, a zis: ,,dacă cineva o desface și o face la loc până număr io până la zece și înapoi îi a lui! no, ce zâceți?” ,, Dă-o să mă uit la ea, apăi de faină îi faină, da’ și io pot face una la fel, numa’ să am o brișcă bună ca a ta. Da’ cu cleanca mea nu mă tibzui!” ,,Dă-o la altu până îți cumperi tu brișcă!” Toți se strânseseră goldă și se uitau ca la mninune! Deodată strigă Cula: ,,dă-uă încoaci, îi rup un bât și să desface de măgan!” ,,Rupe-l, că și io îți rup bâta de spate! Dă-l încoaci și când îi face tu unu, atunci rupe-l”.

Am lăsat hartapeții de stranoștea lor și am coborât la ceilalți bătrâni care își mai viniseră în uări. Io mă țâneam ciorciovel pă lângă el nu atâta de frica coptilăilor da speram că dade, dade, îmi dă și mie giucăreia, măcar să mă uit la ea dacă nu altă. ,,No, da’ ce le arătași de să ciorcioliră așa?” Întreabă Dumitru. ,,Da’ iaca, niște lemne încuiate! Mă gândii că dacă le văd să leagă ceva de ei, da ăștia îs puși numa’ pă strâcat! Eram mai răsărit cu ciăva ca zglemenia ăsta, când tata mi-o făcut un ghemotoc la fel! M’o lăsat o săptămână să mă chinui, da nu i-am dat de cap, nici atunci nu îmi arăta tata, da’ o stăruit mama să mă învețe! După câteva încercări am prins merediucu; tăt atunci mi-o spus și povestea dar și cum se numesc! L-o dat tată-so inaș la unu a Lupuli, asteluș bun! De la el a învățat multe, și meserie, da și povești. El ia spus că se chiamă: Lemne Încuiate, Lemne Încleștate, Nodul Dacilor, dar și Nodul lui Zamolxis, și ,după multe stăruințe, i-a spus și frumoasa lui poveste”.

Partea a doua va urma!

Emil Roșca

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină