Cele dintâi cișmele bucureștene

Apa de băut a fost întotdeauna o problemă pentru bucureșteni. În timpurile de mai demult, nu oricine putea să-și potolească setea cu apă bună și proaspătă.

Privilegiați erau, bineînțeles, boierii, așa cum găsim amintit și în primul roman realist din literatura română, „Ciocoii vechi și noi”, în care Nicolae Filimon, redând o foaie de socoteală a curții marelui postelnic Andronache Tuzluc, din anul 1817, remarcă faptul că s-a luat „apă de la Filaret pentru boieri” și „apă de gârlă pentru slugi”.

Multe secole, Dâmbovița a fost principala sursă de apă pentru bucureșteni. Fie o cărau cu ajutorul cofelor, fie o cumpărau de la sacagiii care băteau ulițele orașului de dimineață până seara, însoțiți de un biet cal costeliv ce ducea agale butoiul mare de apă așezat pe două roți.

O doniță de apă se vindea cu cinci parale, însă mai era și obiceiul să se împartă apă de pomană „la sorocul parastaselor”, în amintirea celor morți, obicei întâlnit mai ales în mahalale.

Mărturiile arheologice arată că pe teritoriul Bucureștilor au existat apeducte și puțuri colectoare încă din secolul al XVI-lea.

Săpăturile arheologice de la Curtea Veche au scos la iveală o „casă de apă”, căreia i se mai spunea „vistieria apelor”, de fapt un rezervor în care se scurgea prin olane apa adusă de la izvor.

Pe inscripția de piatră găsită în apropiere, datată 15 noiembrie 1570, erau scrise următoarele cuvinte: „io Alexandru-voievod și domn… am dat domnia mea… să se facă acest izvor ca să fie de pomană domniei-mele în veci”.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, mitropolitul Filaret a hotărât amplasarea pe dealul care îi poartă numele a unei cișmele alimentată cu apă din patru izvoare captate dintr-un deal vecin.

Prin cele 12 țevi care străpungeau pereții de marmură ai cișmelei, apa curgea continuu.

Această sursă de apă era considerată de bucureșteni ca una dintre cele mai bune, întrecută poate doar de apa unui izvor rece, ce curgea pe lespezile de piatră dintre pomii Cișmigiului.

Meritul instalării primelor cișmele bucureștene îi revine însă domnitorului Alexandru Ispsilanti.

Printr-un hristov din 1 octombrie 1779, acesta arăta că „pe vremuri zlotoase” apa Dâmboviței devine tulbure, „cu multe necurățenii”, neputându-se bea, și de aceea „a hotărât să aducă apă de izvor, de departe, cu multă cheltuială”.

Astfel, au luat ființă două cișmele, una pe ulița Boiangiilor, din spatele bisericii Bărăției, și alta în dreptul mănăstirii Sărindar.

Un alt domnitor care s-a preocupat cu înzestrarea Bucureștiului cu cișmele cu apă potabilă a fost domnitorul Nicolae Mavrogheni.

Cișmelele au fost amplasate în fața casei a paisprezece mari boieri ai vremii (Crețulescu, Slătineanu, Racoviță, Filipescu etc), a căror bunăvoință dorea astfel s-o câștige întreprinzătorul domnitor.

Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Bucureștiul avea deja 17 fântâni cu apă potabilă.

Una dintre cele mai cunoscute fântâni mavroghenești a fost vestita Cișmea Roșie, al cărui nume provine de la faptul că neapucând să fie finisată, și-a păstrat culoarea cărămizii din care fusese construită, în vreme ce celelalte cișmele bucureștene erau frumos decorate cu marmură.

Cișmeaua Roșie se afla amplasată la întretăierea Podului Mogoșoaiei cu Ulița Fântânii. Aceasta a devenit cunoscută și datorită faptului că în iarna anului 1817, în curtea din spatele ei, domnița Ralu Caragea începea amenajarea primei săli bucureștene de teatru.

După anul 1800, boierii au început să introducă apa potabilă și în propriile locuințe, ceea ce pentru vremea respectivă reprezenta o veritabilă minune.

Cu ocazia canalizării Dâmboviței din anul 1884, s-au descoperit pe malurile ei multe izvoare naturale, cu apă bună de băut, asemenea izvoarelor de la Filaret sau din Cișmigiu.

Jumătate de secol mai târziu de la momentul canalizării Dâmboviței, bucureștenii se bucurau de o altă inovație: primele cișmele țâșnitori, amplasate pe străzile Capitalei în timpul mandatului primarului Dem I. Dobrescu.

Text: Andreea Mâniceanu

Sursă documentară:

Florian Georgescu, Alexandru Cebuc, Petre Daiche, „Probleme edilitare bucureștene. Alimentarea cu apă. Canalizarea Dâmboviței. Asanarea lacurilor în nordul Capitalei”, Muzeul de Istorie a orașului București, București, 1966.

Foto: Cișmea amplasată în Piaţa Bibescu Vodă, 1932

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină