Muzicanții stradali

Posted on 11 aprilie 2023 by Marin Teodora in Cunoaște România, Dezvăluiri, Istorie // 0 Comments

O zi de toamnă a anului 1935.

Pe o stradă bucureșteană se aude melodia unui vals vechi, un cântec monoton ce pătrunde dincolo de ferestrele caselor. Deodată, câteva femei se arată curioase în fața geamurilor larg deschise.

Pe chip li se deslușește un zâmbet melancolic. Cântecul flașnetarului le trezește amintiri și câte un oftat scurt străbate aerul.

Flașneta e mânuită de un om fără vârstă, cu părul negru, barbă bogată și ochi cafenii plini de lumină.

Cutia lui cu muzică are un papagal mic, verde, care extrage doritorilor bilețele frumos împăturite, pentru „a afla” cu cine se vor căsători sau cât vor trăi.

Fiecare bilețel, mov, bleu sau roz, naște noi curiozități și emoții, la fel ca ieri, alaltăieri sau acum o săptămână.

În fiecare dimineață, flașnetarii pornesc spre toate colțurile orașului, parcurgând străzile, învârtind din manivelă. Să fii flașnetar nu e ușor. E o muncă neobosită și o continuă dăruire, pentru oameni și muzică.

Dar pe lângă flașnetari, pe străzile vechiului București, puteau fi întâlniți și alți muzicanți.

Ferestrele triste ale caselor înalte se deschideau la auzul viorilor. Femei învelite în grabă cu capoate de casă se arătau iarăși pentru a arunca câțiva bani celor ce animau aerul după-amiezelor.

Copiii muzicanți își împărțeau recompensa și plecau mai departe pe străzi, însoțiți uneori de vreun câine devotat ce-i acompania din când în când cu lătratul său.

De altfel, în al doilea volum al romanului „La Medeleni”, câteva scene invocă muzica și vocile orașului. Olguța proaspăt întoarsă de la Iași, se arată fericită să redescopere farmecul Bucureștiului.

„Olguța exulta. După tăcerea mănăstirească a Iașului, Bucureștiul îi răsărise în ochi – de la gară până-n Popa Nan – și-i răsuna în urechi ca o vehementă panoramă, ceardaș de sunete și de culori. Nu mai văzuse din copilărie Bucureștiul. Îi venea să vorbească tare, să gesticuleze, să danseze, să sară. Intrase în București ca înt-un ham cu clopoței: nu mai putea sta locului.”

Pentru cineva abia sosit, orașul era clocotitor.

După alte câteva impresii, Olguța concluzionează: „Mie-mi place Bucureștiul. E un oraș care cântă – cam tare, cam fals-, dar cântă. Vibrează. E viu. Mă simt binedispusă aici”.

Text: Andreea Mâniceanu

Bibliografie:

„Ilustrațiunea Română”, 9 octombrie 1935

Graziella Doicescu, „Captivantul București interbelic”, Editura Vremea, București, 2008

Henri Stahl, „Bucureștii ce se duc”, Editura Vremea, București, 2017

Mariana Neț, „Au fost odată două orașe. New York și București la 1900”, Editura Corint, București, 2021