Viața de acasă în Bucureștiul perioadei La Belle Époque. Interior (III)

Populația Bucureștiului în perioada La Belle Époque se dublează (1878-177 846 de locuitori, 1914-362 452 de locuitori), realitate care determină un ritm alert al construcțiilor de locuințe noi sau de modernizare a celor vechi.

„Doar în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, au fost emise circa 1000 de autorizații de construcție anual, în 1896 fiind construite un număr record de 1438 de case”.

Majoritatea celor nou construite adoptă stilul arhitectural al Renașterii franceze, contribuind prin estetică la fixarea supranumelui capitalei: Micul Paris.

Între cele două coordonate majore ale arhitecturii din această perioadă, eclectismul de factură franceză și stilul național românesc (neoromânesc) aflăm numeroase declinări, manifestări ale curentului istorist: stil venețian, englezesc, neobaroc, neogotic, maur, romantic, bizantin, ș.a.

Imobilele ridicate după planurile arhitecților francezi sau a celor români școliți în Hexagon se remarcă prin fațade „decorate cu frontoane și arcade, cu ancadramente de ghirlande de flori la ferestre, cu splendide medalioane”, „acoperișuri placate cu solzi de metal și uneori cupole rotunde sau trapezoidale”.

Reședințele noului stil național se remarcă prin elemente formale considerate ca fiind specific românești: foișorul, arcaturi trilobate, stâlpi de lemn, ceramică smălțuită policromă, acoperișuri de țiglă roșie, decorație în stuc de factură brâncovenească, ș.a.

Reședințele particulare din centrul capitalei, proiectate pentru oameni politici, militari, reprezentanți ai marilor familii boierești reflectă modernizarea societății și demonstrează „nu numai gustul pentru oarecare prestanță în ierarhia socială a proprietarilor, dar și intenția de a interveni în fizionomia stradală cu trăsături arhitecturale care să asigure o minimă angajare în varietate și pitoresc”.

Dintre cele mai fastuoase reședințele construite sau restaurate în această perioadă amintim: vechea casă a boierului Dinicu Golescu, transformată de arhitectul Paul Gottereau în 1882-1885, Casa George G. Assan (1904-1905) și Palatul Cantacuzino (1901-1903), realizate de arhitectul Ion D. Berindey, casa Monteoru renovată între anii 1887-1889 de arhitectul Ion Mincu și inginerul Nicolae Cuțarida, casa Vernescu, restaurată după planurile lui Ion Mincu între 1887-1889, Palatul Kretzulescu, ridicat înainte de Primul Război Mondial de arhitectul Petre Antonescu, în stil eclectic cu elemente romantice și, nu în ultimul rând, noua înfățișare a casei Cesianu (1892), opera arhitectului Leonida Negrescu.

În ceea ce privește amenajarea și decorarea interioarelor, se observă o cizelare a preferințelor artistice ale comanditarilor, sub influența arhitecților vremii.

Cei din urmă își doresc să creeze ansambluri coerente, astfel încât se implică atât în proiectarea exteriorului cât și a interiorului reședințelor.

Mai mult, unii dintre ei se aventurează în proiectarea de mobilier, textile sau ceramică (ex. Ion Mincu, Nicolae Ghica-Budești, Cristofi Cerchez, A. Clavel). Plastica interiorului emană dinspre ancadramentul ușilor, spre casa scării, cuprinzând într-un final „etajul nobil”.

Anumite zone din casă primesc o decorație somptuoasă, „cu panouri decorative și baluștri pictați pentru pereți sau colonete adosate legate prin arcade”, în timp ce în alte zone decorația este limitată la simple sugerări de panouri sau cartușe decorative.

Cezara Mucenic identifică trei tendințe principale în plastica interiorului care se evidențiază către finalul secolului al XIX-lea: o tipologie lipsită de ornament, una aflată în contrast cu arhitectura exterioară iar cea din urmă armonizată cu fațadele, armonie realizată prin reluarea acelorași forme, ritmuri și profile.

Spațiile sunt organizate spre o funcționalitate optimă, mai ales pentru a susține funcția de primire, pentru recepții, serate și chiar spectacole de teatru. Astfel, holurile centrale de recepție sunt impunătoare iar trecerile spre curți sau grădini se realizează prin logii, terase sau vitraje.

Picturile murale, executate fie în ulei, direct pe perete sau pe pânză lipită pe zid, fie în tehnica tradițională a frescei, operele unor importanți artiști (Nicolae Vermont, Apcar Baltazar, Ștefan Luchian, George Demetrescu-Mirea), constituiau elementul decorativ principal care înfrumuseța plafonul și pereții saloanelor (scene mitologice sau alegorice) sau/și pereții vestibulelor și bibliotecilor (peisaje și portrete).

Soluția decorativă va atinge apogeul în ultima decadă a secolului al XIX-lea, sub influența stilurilor „Art Nouveau” sau „Jugendstil”.

Proiect dar și inspirație, tematica interiorului se remarcă în opera unor pictori precum Gheorghe Ioanid (Studio interior-1904), Arthur Segal (Interior de cameră- 1911), Nicolae Vermont (Interior-1912) sau Gh. Mărculescu (Interior-1912).

În interioarele primitoare și bogate coabitau stiluri de inspirație preponderent franceză: „de la mobilierul în stil Empire, Ludovic al XV-lea sau al XVI-lea, la elementele ornamentale specifice barocului francez, eclectismului sau Art-Nouveau-ului”.

Spre exemplu, la Palatul Regal, transformat de arhitectul francez Paul Gottereau în anii 1880, interioarele vădeau influența stilului Napoleon al III-lea, combinat cu elemente Ludovic al XV-lea și Neorenașterea franceză.

Nu lipseau „apartamentele decorate în stilul Renașterii germane, unde predominau panourile și casetoanele din esențe lemnoase”.

„În decorația reședinței de la Cotroceni a prinților moștenitori, principesa Maria a adoptat o diversitate de stiluri: de la abordarea celor franceze-Opera Garnier, Renașterea franceză, Ludovic al XIV-lea, al XV-lea și al XVI-lea, la Neorenașterea germană și stilul englez, stilul Henric al II-lea, la bizareria tiparelor Neobizantine, Neoceltice sau exotismul oriental, Art-Nouveau și tradiționalul stil românesc”.

Un alt exemplu grăitor este Palatul Cantacuzino care îmbina barocul cu influențe rococo și elemente Art Nouveau.

Inaugurat în 1906, palatul era caracterizat la acea vreme drept „un splendid imobil cu fațada în stil Ludovic al XIV-lea, pictat în interior de artiști renumiți cum sunt: Petrescu, Vermont, Voinescu și Mirea; cu bronzuri și statuete realizate de sculptorul Storck, […] o adevărată operă de artă în întregul ei”.

Integrarea stilurilor istorice în programul decorativ reprezenta un etalon al rafinamentului cât și o modalitate prin care trecutul putea fi experimentat prin ceea ce avea el mai frumos și mai bogat.

De asemenea, melanjul de stiluri permitea alăturarea unor obiecte valoroase pe care proprietarii-colecționari le transmiteau din generație în generație cu unele noi, precum piese de mobilier mici franceze, tapete, porțelanuri germane și olandeze.

Filonul decorativ autohton se distinge prin prezența mobilierului, țesăturilor, ceramicii, sculpturii și elementelor de feronerie realizate în atelierele școlilor de arte și meserii fondate în La Belle Époque.

În unele interioare bucureștene, pereții sunt acoperiți cu scoarțe care devin fundal pentru expunerea de icoane, ceramică, fotografii sau portrete cu personaje îmbrăcate în costume naționale (de cele mai multe ori o punere în scenă a portului popular).

Text: Alexandra Rusu

Bibliografie:

Gheorghe Curinschi Vorona, Istoria arhitecturii în România, Editura Tehnică, 1981

Radu Ionescu, Note despre interiorul caselor bucureștene, în Bucureștiul. Secolul XX, Nr.4-6, 1997

Cezara Mucenic, București. Un veac de arhitectură civilă secolul XIX, Silex, București, 1997

Mariana Neț, Au fost odată două orașe. New York și București la 1900, Editura Corint, București, 2021

Petre Oprea, Itinerar inedit prin case vechi bucureștene, Editura Sport-Turism, București, 1986

Gheorghe Parusi, Cronica Bucureștilor, Editura Compania, București, 2005

Andrei Pippidi, Case și oameni din București, Humanitas, București, 2008, București. Istorie și urbanism, Dominor, București, 2004

Alexandru Popescu, Casele și palatele Bucureștilor, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2018

Irina Spirescu, De la Orient la Occident. Decorația interioară a reședințelor domnești și boierești (1774-1914), Noi Media Print, București, 2010

Ada Ștefănuț, Arhitectură și proiect național. Stilul național românesc, Noi Media Print, București, 2010.

Nicolae Vătămanu, Odinioară în București, Vremea, București, 2014

 

În imagine: Salon din casa lui Ioan G. Periețeanu, avocat și om politic român. Fotografia face parte din patrimoniul Muzeului Municipiului București, colecția „Fotografii”.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină