Loisir în Bucureștiul interbelic

„Bucureștiul interbelic e o străinătate de culori, de arome, de zgomote și ritmuri, de oameni și firme. Totul este diferit, totul are un timbru anume...” (Ioana Pârvulescu)

Bucureștiul dintre războaie… să fi fost oare un București care a uitat să trăiască?

Care erau distracțiile orașului interbelic și cât de diferit era față de orașul de astăzi, cu toată viața lui agitată?

Oamenii Bucureștiului interbelic mergeau la restaurant, frecventau barurile și cofetăriile, se plimbau prin parcuri și grădini, mergeau la teatru, la operă și la cinematograf, ascultau muzică simfonică și participau la baluri mascate.

Iubeau să își petreacă timpul în grădina casei și se delectau cu romane de dragoste. „Oamenii aceia visau ca noi”. Și, la fel ca noi, se bucurau de micile plăceri ale vieții.

Cele mai cunoscute restaurante ale perioadei interbelice au fost: „Modern”, „Continental”, „Splendid Parc”, „Ambasador”, „Lido”, „Cina”, „Café Wilson”, „Bulevard”, „Gambrinus”, „Princiar”, „Monte Carlo”, „Grădina Blanduziei”, „Brezoi Palace”, „Athené Palace”, „Grand Hotel”, „Mercur”, „Zissu”, „Frascatti”, dar și îndrăgitul restaurant „La Bufet”, unde obișnuia să cânte Maria Tănase.

Nu lipseau din peisaj nici berăriile, cele mai frecventate fiind „Caru’ cu bere”, „Mircea”, aflată la subsolul Cercului Militar, „Trocadero”, „Bavaria”, denumită mai târziu „Dunărea”, și, nu în ultimul rând, „Gambrinus”, unde se vindea o bere specială, la mare căutare în vremea respectivă.

Barurile, cunoscute până la sfârșitul anilor ’30 sub numele de „cabarete”, se bucurau, de asemenea, de mare popularitate.

Lumea venea îmbrăcată în ținută de seară, bărbații în redingotă, smochinguri sau frac, iar femeile în rochii lungi. Se obișnuia să se consume whisky, coniac sau cocteiluri.

Cele mai cunoscute baruri ale perioadei interbelice au fost: „Maxim”, „Alcazar”, „Chat Noir”, „Dudzi-bar”, „Nipon-Arizona”, „Lescenko”, „Colorado”, „Atlantic”, „Fu-Chang” și „Melody”.

Programul barurilor începea după ora zece seara, petrecerile terminându-se de cele mai mult ori către dimineață.

„Lumea vorbește și bea. Și pleacă, și vine altă lume, și tot așa până în zori, și mai târziu până la opt, până la nouă. (…)

Chefurile se poartă, de cele mai multe ori, în trei, patru sau zece localuri și se isprăvesc, a doua zi la opt, în halele centrale, la ciorbă de burtă sau într-un cabaret din centru.”

Cofetăriile erau locurile ideale „unde să-ți dai întâlnire cu cineva și să stai la taclale”.

Acestea ofereau bucureștenilor diferite sortimente de prăjituri și înghețată. O prăjitură costa în jur de 7 lei, iar salariul mediu la vremea respectivă era de 6000-8000 de lei pe lună.

Un delicios cocteil de înghețată, cu fructe confiate și puțin coniac, se găsea la cofetăriile „Anghelescu”, în timp ce specialitatea casei la „Zamfirescu” erau cataifurile cu frișcă și savarinele.

La cofetăria „Peristeri” se găseau cele mai bune baclavale și sarailii, iar la „Nestor” puteai savura un café-frapé, stând confortabil pe canapea în compania prietenilor.

La „Suchard”, vizavi de Palatul Telefoanelor, în salonul de la etaj, se putea servi suc proaspăt de portocale cu 10 lei paharul.

Celebra cofetărie Capșa, cunoscută până în zilele noastre dreptul locul de întâlnire al artiștilor și scriitorilor vremurilor trecute, își încânta clienții cu alese delicatese, precum prăjitura Joffre, desertul preparat special pentru mareșalul francez Joseph Jacques Césaire Joffre, cu ocazia vizitei oficiale la București din vara anului 1920. Alături de prăjituri, la Capșa se putea servi și tradiționalul șvarț, băutură bazată pe cafea, specifică perioadei interbelice.

„- Unde te găsesc după masă?

– La Capșa.

– La ora?

– Ei… La ora șvarțului… Și mai târziu… Și mai pe seară…

– Dacă nu te găsesc?

– Mă găsești.

– Și dacă nu pot eu să vin?

– Mâine.

– Tot la Capșa?

– Tot.”

Pentru petrecerea timpului liber în natură, bucureștenii alegeau parcurile și grădinile de vară. Grădinile cele mai căutate erau cele de pe ambele maluri ale Dâmboviței și de pe Calea Văcărești.

„Ce mai chefuri se făceau! Fiecare grădină era dotată cu un răcitor-vitrină. Când intrai pe poartă, erai impresionat de varietatea preparatelor prezentate.

Se comandau: mititei, patricieni, care erau atât de gustoși și mustoși, muchie de burtă, servită cu piper pe un fund de lemn pe care tăiai, cu un cuțit bine ascuțit, în felii subțiri și piperate momițe, tăvălite în mălai sau pesmet, mușchiuleț sau cotlet de porc la grătar.

Toate asortate cu castraveciori, murați în usturoi și mărar, în castronașe cu gheață. Sau puteai să comanzi un pui la ceaun, cu mujdei de usturoi și un «munte» de cartofi pai.

Totul era însoțit de o «baterie», două de vin alb. O baterie era o găleată dreptunghiulară în care se găseau o sticlă de vin și un sifon, îmbrăcate în gheață.

Lăutarii cântau cu mult suflet melodii precum: «Adio, dragi prieteni de beție», «Pe lângă plopii fără soț», «Am un leu și vreau să-l beu», «Cântă-mi să-mi uit dragostea», «Hai să ne-ntâlnim sâmbătă seara» și altele, care te îndemnau la mâncare și băut. Chefurile se stingeau abia spre dimineață”.

Cele mai frecventate grădini de vară ale perioadei interbelice au fost: „La Coana Victorița”, situată pe strada Clucerului nr. 56-58, grădina „Parcul Vișoiu”, „Mon Jardin”, „Mon Caprice”, „Melody Garden”, „Grădina Brotăcei”, „Pescăruș”, „Cosma-Cireșoaia”, „Coșna”, „Pariziana”, „Luzana”, „Leul și cârnatul”, „Grădina Blanduziei” și „Dorul Ancuței”.

Parcurile cele mai cunoscute ale Capitalei erau: Parcul Carol, Cișmigiu, Parcul Herăstrău, Parcul Ioanid și Grădina Icoanei.

Cișmigiul, parcul amenajat de celebrul peisagist vienez F. Mayer, era unul dintre locurile preferate de plimbare ale bucureștenilor, așa cum amintește și scriitorul Mircea Damian în descrierile sale: „Și este cu adevărat frumos Cișmigiul ăsta întins și aranjat, cu cerul numai stele, cu bărci și cu lumini vii și colțuri neguroase, cu lăptării și cu restaurante, unde te poți îmbăta și de vin și de iubire… Este într-adevăr frumoasă grădina, cu arbori umbroși și seculari, de care îți poți rezema inima și capul. (…) Nu s-aud tramvaiele, nu este praf, nu se văd automobilele… Pomi… Iarbă… Flori… Peste tot. Din prag te izbește alt aer. Cerul este larg și vesel și sus și se vede în lac, tremurând… Lacul! Întins și mat și cu ramnificații și cu un joc de ape drept la mijloc. Un fel de fântână arteziană care țâșnește în zeci de șuvițe, se înalță la câțiva metri, apoi se curbează și apa cade îndărăt tot în șuvițe și în stropi, – stropind lacul și clătindându-l. Seara, de la o anumită oră, șuvițele țâșnesc în colori care s-alungă și tot în colori cad: verde, albastru, roșu, galben… Clatină lacul și cerul din el, și stelele… ”

Cu timpul, faima Cișmigiului a fost sporită și datorită restaurantului Monte Carlo, proiectat de arhitectul Ion Mincu pe malul lacului.

„Restaurantul Monte Carlo pe apă ca la Veneția, cu miros de mititei și cu muzică. Asta va să zică Bucureștii: mititei lângă lună, muzică militară lângă ridichi și ardei grași, așa să știți. Și e frumos, pentru că e pitoresc, și e vesel, pentru că e românesc.

Uite lacul este plin de bărci. În fiecare barcă, – o familie sau o pereche. Sunt și bărbați singuri. Sunt și femei singure. Lopătează cu toții domol sub lună și sub miros de fleică, – și este frumos. De pe aleele împrejmuitoare, stând pe scaune, lumea privește.

De la mese, consumând țapi, mititei și covrigi și alune americane, lumea se uită la bărci și la cer, aruncă, peste gard, firimituri de pâine la pești, și se minunează.”

Spre deosebire de celelalte localuri din Cișmigiu, Monte Carlo era cunoscut ca loc de întrunire al burgheziei bucureștene, care după obișnuitele plimbări prin parc se retrăgea la mesele din apropierea lacului, petrecându-și timpul servind cafea și discutând, după moda vremii, subiectele de interes ale zilei.

„La Monte Carlo nu erau ospătari cu șorțuri mototolite, ci chelneri cu jiletci în dungi; vinul nu se bea de la butoi, ci întotdeauna la sticlă, iar berea era de la Opler; în timp ce peștele mărunt servit prăjit înaintea fripturilor era substituit de entrée-uri savante precum vol-au-vent sau pește în aspic. Pătrunseseră și felurite mirodenii orientale cu care erau gătite garniturile din orez, în timp ce țoiul de țuică de Muscel se preschimba în flûte à Champagne”.

Pe lângă grădinile și parcurile publice, un loc ideal de relaxare era și grădina propriei locuințe. Bogăția de verde, mirosul florilor, aerul înmiresmat, făceau ca după-amiezile de vară să pară lipsite de orice griji.

Plimbările la Șosea erau, de asemenea, foarte îndrăgite de bucureștenii perioadei interbelice. Fie că se plimbau pe jos sau în trăsuri, iar mai târziu în automobile, plimbarea la Șosea era întotdeauna atent pregătită.

„Înainte de a-și face apariția la Șosea, cucoanele își aranjează toaleta, coafura, luând apoi mutre cu surâns afectat; una își scutură fustele de praf, alta, grasă, oftează, ștergându-și fruntea și gâtul de năduțeală. D. Popescu a scos o imensă batistă roșie din buzunar, și-și șterge ghetele.”

Pe lângă Șosea, alte locuri de promenadă erau: Bulevardul Elisabeta, Brătianu și Tache Ionescu și, bineînțeles, Calea Victoriei „strada lumii elegante și moderne”.

Teatrul, opera, cinematograful, concertele de muzică simfonică și concertele de jazz au reprezentat un real interes pentru bucureștenii acestei perioade.

La Teatrul Național erau puse în scenă piese de valoare din literatura universală, iar în ceea ce privește spectacolele de revistă, „Cărăbușul” lui Constantin Tănase s-a bucurat de un adevărat succes.

Operele erau cântate de obicei de soliști din Europa, publicul având onoarea de a se delecta cu voci celebre ca: Adelina Patti, Toti Dal Monte, Titta Ruffo, Adele Kern, Tito Schipa sau Beniamino Gigli.

Operele din repertoriul internațional puse în scenă în această perioadă au fost: „Nunta lui Figaro” și „Don Juan” de Mozart, „Bărbierul din Sevilla” de Rossini, „Aida”, „Othello”, „Rigoletto” și „Falstaff” de Verdi și „Boema” și „Tosca” de Puccini.

Din repertoriul național s-au cântat opere precum „Năpasta” de Sabin Drăgoi, „O noapte furtunoasă” de Paul Constantinescu, „Martin Pescarul” de Marțian Negrea, „Alexandru Lăpușneanu” de Alexandru Zirra, tragedia lirică „Oedip” de George Enescu.

Spectacolele de operetă și de balet erau și ele foarte îndrăgite. „Lacul lebedelor” și „Spărgătorul de nuci” de Ceaikovski, „Giselle” și „Ucenicul vrăjitor” de Prokofiev, „La piață” de Mihail Jora, „La seceriș” de Tiberiu Brediceanu și „Nunta din Carpați” de Paul Constantinescu au cucerit inimile publicului.

Filmele de cinema au fost, de asemenea, în topul preferințelor bucureștenilor. Cele mai reprezentative cinematografe ale perioadei interbelice au fost: „Aro”, „Scala”, „Trianon”, „Regal”, „Capitol”, „Spendid”, „Arpa”, „Excelsior”, „Luxor”, „Femina”, „Roxy”, „Odeon”, „Fantazio” și „Tomis”.

În anii ’20, pe ecarnul acestor cinematografe se viziona filme de aventură cu Douglas Fairbanks, melodrame cu Mary Pickford, însă preferatele publicului rămâneau comediile: cele ale francezului Max Linder, și mai ales ale americanilor Ben Turpin, Roscoe Arbuckle, Buster Keaton și Charlie Chaplin.

Printre filmele de succes ale perioadei interbelice se numără: „The Kid”, primul lungmetraj al lui Charlie Chaplin, „The Hunchback of Notre-Dame”, „Safety Last!” și „Ben-Hur”.

În anul 1929, la Trianon a avut loc proiecția primului film sonor din România, comedia muzicală americană „The Jazz Singer”, realizată de Alan Crosland, cu actorul Al Johnson în rolul principal.

Datorită acestui succes, în anii următori, popularitatea cinematografelor a crescut și mai mult, astfel porțiunea de stradă dintre Cercul Militar și strada Brezoianu, artera principală a cinematografelor, a fost numită „Hollywood-ul românesc”.

Orchestra simfonică a fost valorificată de importanți dirijori, precum Ion Nonna Otescu, Alfred Alessandrescu, Ionel Perlea, George Georgescu, și, bineînțeles, George Enescu.

Se cânta muzică simfonică clasică: Beethoven, Bach, Brahms, Schubert, Ceaikovski, Prokofiev, Stravinski, Debussy, Mozart, Ravel, dar și muzică românească: George Enescu, Paul Constantinescu, Dinu Lipatti, Mihail Jora, Alfono Castaldi ș.a.

Concertele de jazz aveau loc aproape în fiecare duminică sau de sărbători, în săli de cinematograf sau de teatru. Printre cei mai cunoscuți soliști de muzică de jazz au fost Alfred Thomas și Jean Ionescu.

Vara, pe lângă activitățile culturale, în mare vogă era și mersul la ștrand. La mare căutare erau ștrandurile „Lido” și „Bragadiru”, două dintre cele mai renumite ștranduri ale anilor interbelici.

În topul distracțiilor sportive se afla football-ul, dar și jocul de ping-pong, denumit astăzi tenis de masă. Mai erau apoi voleiul și baschetul, dar și sporturile de vară sau de iarnă care aveau loc iarna pe lacuri.

Întrecerile de caiac-canoe sau bărci aveau loc numai pe lacul Herăstrău și pe lacul Snagov.

Iarna, Cișmigiul era un adevărat punct de distracție pentru bucureștenii amatori de patinaj, lacul parcului fiind primul patinoar natural al Capitalei.

„Doamne cu gulere de blană și rochii până la gheață și domni cu palton și pălărie” patinau plini de grație, spre încântarea privitorilor ce le urmăreau cu atenție mișcările artistice.

Bucureștenii preferau și tenisul de câmp, automobilismul, atletismul, un sport foarte îndrăgit de tineret, dar și hipismul.

Existau două hipodromuri în București, hipodromul de galop, cel principal, și hipodromul de trap, cu trăsurici.

Iarna era și timpul balurilor mascate și costumate, a dineurilor și ceaiurilor dansante, organizate însă, nu în case particulare ca în vremurile trecute, ci în diferite săli bucureștene.

Un alt prilej de petrecere a timpului liber era vizitarea muzeelor. În anii ’20, cel mai important muzeu de artă era Muzeul Simu, unde vizitatorii puteau descoperi picturi, sclupturi și chiar câteva obiecte de artă rare.

Muzeul Caliendru, Muzeul Bucureștiului, Muzeul Militar, Muzeul Antipa, se aflau, de asemenea, printre cele mai vizitate.

Lectura de acasă a reprezentat un alt mod de a petrecere timpului liber cu folos. Se citeau atât romane de dragoste, cât și de aventură, ale autorilor români sau străini.

În anul 1933, la inițiativa Regelui Carol al II-lea, a fost inaugurată „Ziua Cărții”, devenită în 1934 „Săptămâna cărții”.

La „Săptămâna Cărții” puteau fi întâlniți: Liviu Rebreanu, Caton Teodorian, Mihail Sorbul, Ion Marin Sadoveanu, Teodor Mușatescu, Mircea Eliade, Damian Stănoiu, Octav Desila ș.a.

În verile caniculare, bucureștenii obișnuiau să plece din oraș, stațiunile cele mai frecventate fiind: Eforie, Constanța, Amara, Călimănești, Govora și Techirghiol, pentru sărurile miraculoase și apele tămăduitoare.

„- Unde pleci la vară?

– La Sinaia, mai întâi.

– Mai întâi?! Cu alte cuvinte…

– Cu alte cuvinte, mă duc și la mare… Și poate o să dau o raită și prin străinătate la toamnă… Dar tu?

– Eu?! Unde să mă duc eu?! Că la loterie n-am câștigat, deși joc de la înființare. La putere n-am fost niciodată pentru că nu fac politică. În afacerea Skoda, n-am fost amestecat… Dar până la Călimănești tot o să mă reped… Măcar pentru 5-6 zile… Ca să trimit niște salutări prietenilor…”

Text: Andreea Mâniceanu

(Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor)

Bibliografie:

Adrian Majuru, „Bucureşti. Diurn şi nocturn”, Curtea Veche, Bucureşti, 2009

Constantin Bălăceanu Stolnici, „Amintiri… O viață de poveste în Bucureștiul interbelic”, Editura Oscar Print, București, 2013

Graziella Doicescu, „Captivantul București interbelic”, Vremea, București, 2008

Ioana Pârvulescu, „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”, Humanitas, București, 2018

Mircea Damian, „București”, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-le”, București, 1935

Sursă foto: Florin Mardale, „București, o poveste ilustrată (1918-1947)”.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină