Viața de acasă în perioada „La Belle Epoque”. Intimitate (I)

Conceptul de intimitate în relațiile personale, sinceritatea, armonia și datoria formează nucleul ideal al vieții de acasă în perioada „La Belle Epoque”.

Pe acest nucleu se ridică „familia bună”- în sensul de proiect moral- un simbol cheie și o metaforă puternică în societatea vremii.

Începând cu arhitectura casei și până la comportamentul copiilor, universul vieții de acasă trebuia să exprime valorile „omului civilizat”, „un actor șlefuit și sofisticat” care afișa o fațadă plăcută și un autocontrol deplin.

Însă, contradicțiile culturale abundă la tot pasul. Indiferent de statutul social, de profesie sau de educație, oamenii din „La Belle Epoque” erau supuși unor tensiuni cauzate de „dualitatea existentă în viața lor prin pendularea între cerințele comunității și necesitățile personale, dar și între norme și practici, între vechi și nou”.

În acest context, reședințele particulare ale protipendadei își amplifică funcția de reprezentare, demers susținut de arhitectura de influență occidentală.

Casele se prezintă ca niște podiumuri pe care defilează bogăția și ambiția socială iar, la adăpostul lor, rolurile sociale se declină în funcție de interiorul ocupat/străbătut.

Oaspeții erau sortați în funcție de rang și trebuiau să treacă printr-un sistem complex de ecluze sociale (încăperi/reguli) pentru a ajunge spre inima casei.

Pe măsură ce viața profesională a bărbaților se transferă în spațiul public, asistăm la construirea unei alte dimensiuni a locuinței private.

Casa devine un loc de refugiu, „un antipod pentru anonimitatea, raționalitatea și eficacitatea în creștere a lumii exterioare”.

În primul rând, proiectul intimității se împlinește fizic în arhitectura casei, prin trasarea de limite spațiale, instituirea unor funcționalități precise și prin decorația interioarelor.

Evoluția dormitorului este un bun exemplu al acestei rearanjări a spațiului social. Noțiunea de cameră privată și retrasă pentru dormit era în general necunoscută la începutul secolului al XIX-lea, iatacul boierilor fiind adaptat și pentru alte tipuri de activități domestice și sociale.

Cu timpul, a fost mutat cât mai departe de intrarea în casă și a devenit cel mai privat loc al căminului, sanctuarul celei mai intime dintre toate relațiile sociale, cea dintre soț și soție.

Familiile investeau timp, bani și energie în conturarea tabloului lor domestic, materializând programe decorative distincte pentru fiecare cameră.

Decorul, caracterizat de horror vacui, romantism și fantezie, contribuia la ambianța teatrală a salonului de bal sau a celui de primire, subliniind în schimb funcțiile de retragere și odihnă, în cazul cabinetului și a dormitorului.

Integrarea stilurilor istorice în programul estetic reprezenta un etalon al rafinamentului cât și o modalitate prin care trecutul putea fi experimentat prin ceea ce avea el mai frumos și mai bogat.

Lumina discretă învăluia atmosfera liniștită și odihnitoare, accentuând culorile calde, rotunjind contururile și exaltând moliciunea materialelor.

În memoriile sale, Anna Kretzulescu-Lahovary nota: „Parcă văd acea lumină, totul îmi era drag în cameră sub lumina aceea, la ora aceea, de la culoarea mobilelor până la umbrele care se instalau treptat în colțurile cele mai îndepărtate, nimic nu ne umbrea intimitatea”.

Proiectul intimității se mai implinește prin complementaritatea masculin-feminin, ca „un privilegiu al vieții în doi”.

În acea epocă, casa și femeia erau entități inseparabile, cea dintâi oglindind virtuțile celei din urmă.

Susținută de o armată de servitori, tânăra soție își asuma sarcina complexă a conducerii unei gospodării, cu atât mai dificilă cu cât se dorea menținut un anumit nivel de respectabilitate și complexitate rituală.

În interiorul casei, o femeie din înalta societate putea să construiască o lume idilică, putea să picteze, să cânte la pian, să brodeze, să planifice sau să decoreze.

„La polul opus se afla femeia copleșită de administrarea unei moșii sau a unui întreg patrimoniu, întrucât bărbatul ori era absent, ori era prea ocupat, din cauza profesiei”.

Însă, principala îndatorire a unei soții iubitoare era aceea de a susține aspirațiile soțului său, transformând căminul într-o oază de confort și armonie.

Doar acolo soțul, rațional și disciplinat, se relaxa, dădea frâu liber emoțiilor, devenea iubit și tată.

Într-o zi a anului 1890, criticul Titu Maiorescu îi scria unui prieten: „Nevastă-mea stă întinsă pe canapea și citește George Eliot, e veselă ca întotdeauna și aceasta mă readuce și pe mine la simțământul unei realități definitiv plăcute”.

Adesea, prietenii luau parte la această existenţă caldă și tihnită. În grup restrâns, jucau whist, alte jocuri de societate, dansau, cântau și petreceau multe ore tăifăsuind în salon.

Intimitatea vieții de acasă nu putea fi completă fără prezența copiilor.

„Copiii sunt jucăriile părinților, supuși și pitici”, lumea lor fiind ascunsă în spatele figurilor impunătoare ale celor mari.

Hainele și camerele lor copiază pe cele ale părinților iar manierele se formează după cele din familie.

Pedagogia din sânul familiei îi îndemna să fie supuși și ascultători, să înțeleagă că înainte de drepturi au obligații, retezându-le pofta de independență.

Învață să respecte granițele care separă diferitele zone ale căminului și să nu intre niciodată în dormitorul părinților fără permisiunea lor.

Observă diferența dintre atmosfera și limbajul din bucătărie și comportamentul reținut din sufragerie sau salon.

Pentru cei mici, fiecare masă în familie devine o lecție de autodisciplină: fii la timp la masă, spală-te pe mâini, nu ține coatele pe masă, nu vorbi cu gura plină, răspunde doar când ți se vorbește!

Uneori li se permite să asiste la discuțiile celor mari, însă fără să scoată o vorbă.

În înalta societate, copiii erau încurajați să interacționeze cu cei asemeni lor deoarece „caracterul copiilor trebuie format în companie cu alți copii morali și sub privegherea părinților, căci de aici depinde sănătatea și fericirea lor”.

Așadar, majoritatea copiilor din acea epocă au crescut cu idei foarte clare despre cum ar trebui să arate viața de acasă, constructe pe care au dorit să le transmită generației următoare.

În „Nebiruita flacără a vieţii”, Anna Kretzulescu-Lahovary mărturisea:

„În copilăria mea, eram cu aceia pe care îi iubeam și numai cu ei, mereu alături de ei. O dulce atmosferă impregnată de iubire, în care sufletul ce înmugurește la viață nu întâlnește decât blândețe, suflul rău al indiferenței străinilor nu îl ating, inima se deschide ca o plantă sub razele soarelui și a ploii calde ce ajută ramurile să se întindă și să înflorească […]

Dragostea părintească, atmosfera de bunătate și solicitudine, ideile de dreptate și datorie m-au influențat-o toată viața”.

Primele decenii ale secolului XX vor adânci prăpastia care se deschisese treptat între proiectul ideal al vieții de acasă și realitatea unei lumi într-o rapidă transformare.

Vechea ordine, regulile tradiționale care stabileau ierarhia, loialitatea și controlul social nu păreau să mai funcționeze.

Se instituie o atmosferă de tensiune, a ciocnirii de valori, care va culmina cu izbucnirea Primului Război Mondial.

Text: Alexandra Rusu

Foto: Pictorul Eugen Voinescu împreuna cu soția. Imagine din reședinta de pe str. Logofăt Luca Stroici, început de secol XX.

Fotografia face parte din patrimoniul Muzeului Municipiului București, colecția „Fotografii”.

Bibliografie:

Dan Dumitru Iacob, Elitele din principatele române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sociabilitate și divertisment, Iași, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2015.

Anne Kretzulescu-Lahovary, Nebiruita flacără a vieţii. Amintiri, 1867–1952, București, Ed. Humanitas, 2018.

Adrian Majuru, Copilăria la români. Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți, București, Ed. Compania, 2006.

Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Romantismul în arhitectură, București, Meridiane, 1990.

Cezara Mucenic, București. Un veac de arhitectura civilă. Secolul XIX, București, Ed. Silex, 1997.

Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, București, Ed. Humanitas, 2017.

Alexandru Popescu, Casele și palatele Bucureștilor, Târgoviște, Cetatea de scaun, 2018.

Nicoleta Roman, „Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine“. Femei, onoare şi păcat în Valahia secolului al XIX-lea, București, Ed. Humanitas, 2016.

Irina Spirescu, De la Orient la Occident. Decorația interioară în reședințele domnești și boierești (1774-1914), București, Noi Media Print, 2010.

Liliana Andreea Vasile, Să nu audă lumea. Familia românească în vechiul regat, Ed. Tritonic, 2010.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină