Teatrul bucureștean în perioada modernă

Posted on 16 octombrie 2022 by Marin Teodora in Artă, Cunoaște România, Dezvăluiri // 0 Comments

Revoluția de la 1848 a deschis noi și vaste perspective de desfășurare a teatrului românesc, însă abia după Unire, dramaturgia se va putea afirma și dezvolta.

În afară de activitatea desfășurată de Costache Caragiale în anul 1845 și continuată în septembrie 1848, când organizează câteva spectacole la teatrul Momolo, în anul 1849 teatrul bucureștean cunoaște doar câteva spectacole mediocre date de o trupă improvizată de Constantin Halepliu și spectacolele operei italiene.

În anul 1850 se desfășoară activitatea teatrală a lui Costache Caragiale, animatorul „diletanților români” din anul 1843.

Existau două săli de spectacole, „Mamolo” și o sală amenajată în anul 1840 de tapițerul sas Fr. Bosel, la etajul caselor de pe Podul Mogoșoaiei, în care s-au dat reprezentanții până în anul 1863, când sala a ars.

După ce publicul a fost format, Costache Caragiale a început să monteze vodeviluri și piese cu muzică, în colaborare cu Ioan Wachmann, dirijor și compozitor, care își însușise melodiile populare.

În vara anului 1851, Matei Millo dă mai multe reprezentații la București, unde începe să fie considerat cel mai mare actor, date fiind răsunătoarele lui succese la Iași cu vodevilurile lui Vasile Alecsandri.

Prima reprezentație a lui Matei Millo la București a fost în vara anului 1851 cu piesa de teatru „Coana Chirița”, care s-a bucurat de succes datorită interpretării rolurilor într-o manieră realistă.

Reprezentațiile de la București au durat până pe 15 septembrie 1851, când Matei Millo s-a înapoiat la Iași.

În anul 1852, bucureștenii asistă la terminarea lucrărilor Teatrului Mare, care a fost inaugurat la 31 decembrie, fapt ce a constituit un important eveniment pentru dezvoltarea teatrului românesc.

Din toamna anului 1852 se stabilesc la București Matei Millo și Alexandru Flechtenmacher, primul fiind numit la 9 iulie 1853 director artistic al trupei de la Teatrul Mare.

Din acest moment începe perioada de afirmare a teatrului românesc, atât prin disciplina pe care o impune în pregătirea și formarea actorilor, cât și în ceea ce privește interpretarea realistă a rolurilor.

Aflat la conducerea Teatrului Mare, în anul 1859, C.A. Rosetti reușește să alcătuiască o trupă cu cele mai bune elemente în jurul ctitorilor teatrului românesc: Matei Millo, Constache Caragiale, Mihail Pascaly.

Prin generația de actori în frunte cu Matei Millo, frații Caragiale, Mihail Pascaly și alții, este creată și o adevărată școală de artă dramatică românească. Mihail Pascaly a înființat prima „Uniune artistică”, iar Matei Millo „Societatea dramatică românească” și apoi „Societatea dramatică”.

Prin comedia satorică și prin cupletul satiric, Matei Millo și elevii lui dezvoltă gustul pentru teatru, realizând în același timp o operă moralizatoare.

Continua creștere a prestigiului teatrului bucureștean se datorează atât unor mari talente, cât și operelor dramatice originale.

Comedia satirică se impune în această perioadă prin Hașdeu („Trei crai de la Răsărit”); drama istorică prin „Răzvan și Vidra” a aceluiași autor și „Trâmbița unirii” de C.D. Aricescu. Prin Mihail Pascaly, interpret patetic, și prin Matei Millo, interpret realist, teatru românesc s-a putut dezvolta în mod continuu.

După anul 1878, Teatrul Mare, devenit Teatrul Național, ia o dezvoltare remarcabilă, ridicându-se la nivelul teatrelor europene, prin afirmarea câtorva mari talente.

Ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea sunt dominate de arta Aristizzei Romanescu, lui Grigore Manolescu și lui Constantin Nottara.

De asemenea, ridicarea prestigiului artistic al Teatrului Național se datorează și directoratului lui Ion Ghica, de după anul 1877 și al lui Al. Davila, care a fost director al Teatrului Național între anii 1905-1914.

Un nume strâns de dezvoltarea teatrului este și acela a lui Paul Gusty care, timp de decenii, alături de C. Nottara, a condus direcția de scenă a Teatrului Național.

Paralel cu activitatea Teatrului Național, un rol însemnat au jucat și companiile dramatice particulare, ca de exemplu, Compania dramatică „Bulandra-Manolescu-Storin”, Compania „Marioara Voiculescu” din anii 1912-1913.

Text: Andreea Mâniceanu

Sursă documentară: Alina Rece, „Istoria teatrului romanesc și a artei spectacolului. De la origini până la înființarea primelor teatre”, Editura Universitaria Craiova, 2014.