Supiera – însoțind excelența culinară

Supierele din argint și-au făcut apariția în cadrul ceremoniei de servire a mesei la curtea „Regelui Soare” la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Tot Ludovic al XIV-lea a stabilit rigorile meselor extravagante și a divertismentului în public, ca expresii ale etichetei desăvârșite.

Serviciile din argint dispuse simetric, asemenea unor grădini formale, reflectau „autoritatea monarhului întemeiată pe ordine, claritate, simetrie și transparență în toate domeniile”.

Totodată, aranjarea și servirea felurilor de mâncare „à la française” presupunea crearea unor puncte focale pe masă, reprezentate de supiere.

Adevărate monumente în miniatură, acestea combinau măiestria și creativitatea în variante proiectate să domine vizual și să însoțească excelența culinară.

Scopul utilitar al vasului devine secundar comparativ cu importanța lui ceremonială și statutul de obiect de artă de mare rafinament.

În galeria obiectelor impresionante de artă decorativă din perioada Rococoului se află câteva supiere, operele unor orfevri/argintari faimoși precum Juste-Aurèle Meissonnier (1695-1750) sau Thomas Germain (1673–1748).

Primele supiere din argint erau rotunde sau ovale, prevăzute cu patru picioare decorate cu motive vegetale sau zoomorfe, cu mânere în formă de inel sau volută și capac în formă de dom încununat cu un element central.

Către jumătatea secolului al XVIII-lea supierele primesc suporturi (présentoir) care reflectă decorul vasului.

„Este și perioada când masa franțuzească ia o formă stabilă: supe și antreuri în primul serviciu; friptură însoțită de salate și uneori de garnituri la al doilea serviciu; desert la sfârșitul mesei”.

Supierele erau așezate pe masă înainte de sosirea mesenilor dar recipientele detașabile care conțineau mâncarea se aduceau în ultimul moment, chiar înainte de servire.

Folosirea capacelor în formă de dom sau de clopot avea rolul de a masca mirosurile bucatelor, dar și de a împiedica muștele, praful, ceara lumânărilor sau pudra din coafura servitorilor să se așeze pe mâncare.

Apoi, distanța mare între bucătărie – care era adesea situată într-un subsol sau într-o aripă laterală și conectată printr-un tunel de clădirea principală – și sala banchetului, impunea o soluție de transport care să mențină bucatele calde.

Atât forma vaselor cât și tipologia ornamentelor de pe capac corespund felului de mâncare aflat în interior.

Supierele rotunde erau rezervate mai ales pentru o delicatesă numită pot-à-oille, o tocană (sau supă) constând dintr-o varietate de carne sau pește combinată cu diferite legume și condimente lăsate la fiert ore în șir.

Mai târziu, Brillat-Savarin va situa supele și ciorbele la temelia bucătăriei naționale franceze, „experiența de veacuri, purtându-le negreșit către perfecțiune”.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, supierele au intrat în atenția arhitecților englezi preocupați de unitatea stilistică a interioarelor,aceștia realizând proiecte de servicii de masă coordonate mobilierului sau profilelor de pe pereți.

Supierele neoclasice sunt predominant ovale, prevăzute cu un singur picior în formă de piedestal, cu mânere de tip buclă sau inel și capacul încununat cu o urnă miniaturală.

Marginile sunt decorate cu șiraguri de mărgele, caneluri sau muluri adiacente semicilindrice; decorul vasului include caneluri, drapaje, palmete și benzi de ornamente în volută.

Supierele de la începutul secolului al XIX-lea se diferențiază prin contrast.

Spre deosebire de formele anterioare, elegante, cele specifice acestei perioade sunt intens decorate cu măști sau ornamente clasice și prezintă patru picioare turnate în forme vegetale sau zoomorfe.

Cele mai reușite exemple poartă cartușe cu însemne heraldice. Tot în această perioadă, la mesele aristocrației, serviciul din porțelan ia treptat locul celui din argint, versatilitatea noului material îmbogățind varietatea supierelor cu reprezentări realiste de animale și legume.

În încercarea de a realiza produse competitive, meșterii argintari englezi vor dezvolta soluții tehnice inovatoare, prin alăturarea argintului unui metal comun.

Astfel ia naștere „Sheffield plate” obţinut prin alăturarea și topirea unei foiţe subţiri de argint peste o foaie mai groasă de metal comun folosit ca bază, de obicei cupru, iar apoi prin laminarea masei bimetalice.

Materialul rezultat în urma acestui procedeu îşi păstrează proprietăţile originale, iar omogenitatea sa creşte prin laminare sub presiune.

Obiectele realizate astfel erau de o calitate superioară, deosebindu-se de argintul masiv doar printr-o uşoară tentă de albastru.

Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea procedeul va fi înlocuit de galvanizare, cu rezultate la fel de bune, asigurând în același timp un preț de producție mult mai scăzut.

Text: Alexandra Rusu

Bibliografie:

Jaques Attali, Istoriile alimentației. Ce va să zică a mânca, Polirom, Iași, 2020

Judith Miller, Antiques Encyclopedia, Hachette, Londra, 2017

Brillat-Savarin, Fiziologia gustului, Meridiane, București, 1988

În imagine: Supieră cu capac din argint, atelier Sheffield, a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Puteți admira supiera în expunere la Muzeul Vârstelor, alături de alte piese care compuneau serviciile de masă folosite cu ocazii festive de înalta societate bucureșteană și care stârneau admirația sau invidia contemporanilor.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină