Toamna în Bucureștii scriitorului Mircea Damian

„Pică alene frunzele în parcuri și pe bulevarde, se plimbă alene femeile, în toalete de culoarea frunzelor. Cișmigiul e tăcut. Pe o bancă sau la picioarele unui arbore golaș, se isprăvește o iubire care a fost mare astă primăvară, și veșnică… Lacul e numai cer.”

Mircea Damian, un scriitor talentat și un gazetar promițător al perioadei interbelice, s-a născut la 14 martie 1899, în comuna Izvoru a județului Olt.

După absolvirea școlii primare din satul natal, urmează liceul la Slatina; mare parte a tinereții fiindu-i marcată de desele peregrinări dintr-un oraș în altul (Bistrița, Dej, Bacău, Galați, Constanța).

În cele din urmă, se stabilește la București, unde întemeiază și conduce revista „Vitrina literară”.

Se lansează în literatură ca autor de povestiri umoristice, debutând în anul 1929 cu un volum de schițe.

Fascinat de reportajul literar, publică operele „București”, „Celula Nr. 13” și „Rogojina”, ultimele două având ca subiect anii de detenție petrecuți în închisoarea Văcărești.

Spre sfârșitul vieții se reîntoarce la gazetărie, conducând ziarele „București” și „Fapta”.

A iubit Bucureștiul cu pasiune, căci orașul acesta, mai mult ca oricare altul, i-a adăpostit toate visurile, înfrângerile, temerile, bucuriile și biruințele.

„Mircea Damian a trăit odată cu Bucureștiul, a râs împreună cu el și de el”.

În scrierile sale, viața orașului este descrisă cu atât de multă sinceritate, încât pare mai reală decât în oricare altă operă literară a perioadei interbelice.

Talentul și simțul umorului i-au adus prozei sale valoarea unei capodopere. În Bucureștiul lui Mircea Damian se trăiește cu emoție, cu profunzime și cu dragoste de viață.

Fiecare anotimp este așteptat cu nerăbdare, fiecare zi este plină de întâmplări vesele și triste, fiecare relatare are farmec și autenticitate.

Toamna este anotimpul amintirilor și al melancoliei. Fie că se așterne încet sau cuprinde deodată orașul în tumultul ploilor și al frunzelor, aduce cu ea trăiri sufletești și aduceri aminte, trăite mai profund decât în oricare alt anotimp.

„De la Șosea vine toamna, și de la Văcărești. Dulce și melancolică, vine întâi pe cer. Este mai jos cerul, și mat. Seara cu stele, cu prea multe stele și cu o lună palidă, mare și ostenită.

Zilele sunt mai calme, amurgurile prelungi, nopțile bețive. Soarele apune într-o baltă imensă de sânge, și e sânge peste tot cerul și peste tot orașul.

Bucureștenii, neobișnuiți, deși toamna îi învăluie odată pe an, se uită la cer și la toamnă cu telescopul din piața Cercului Militar, sau de la statuia Brătianu, sau din altă parte…”

Fascinat de toamnă, Mircea Damian se bucură de frumusețea acestui anotimp cum numai un scriitor o poate face.

Îi înțelege poezia, tristețea, tainele și pitorescul. O caută în orice loc se duce și o descoperă pretutindeni mai frumoasă, mai plină de profunzime, mai grațioasă și măreață.

„Eu am văzut toamna, ziua și noaptea, din Cișmigiu, am văzut-o din Parcul Carol, am văzut-o din cimitirul Bellu, unde m-am dus înadins s-o văd, am văzut-o din tramvai și de la etajul șase, și am văzut-o în zori, în Gara de Nord, din tren. Peste tot, cu ochiul liber. Am văzut-o și de la Văcărești, printre gratii, când cobora în oraș…”

Năstrușnică și creativă, toamna pictează nori și frunze. Apoi, învăluie totul în liniște. Tăcerile ei, cuminți și liniștitoare, transformă totul în trăire, o trăire răscolitoare.

Nu poți fugi de liniștea și frumusețea toamnei, o întâlnești la tot pasul, și oricât ai vrea, nu are cum să nu-ți atingă sufletul.

„Din nicio parte toamna nu este la fel. Dar este aceeași: bucureșteană. Parcă nu mai auzi niciun zgomot: este liniște peste tot; o liniște blândă duioasă și blondă, care începe de la pământ și urcă până la stele, și care își face impresia că nu se mai isprăvește…

În amurg, nu mai este liniște: e tăcere. O tăcere îngândurată nostalgică și sângerie. Lumea se uită la soare cum coboară înroșind cerul, și oftează. Prea e frumos și prea melancolic ceasul ăsta, care învăluie în tăcere și care te îndeamnă să-ți aduci aminte de lucruri foarte îndepărtate.”

Toamna, bucureștenii se plimbă alene pe străzi, amestecându-li-se pașii, amintirile și gândurile…

„Uite, un om merge pe stradă, singur. Îi miroase a pepene și a porumb copt. Merge tăcând și se gândește, și pe lângă el se leagănă frunze și trec femei frumoase, care-i zâmbesc.

Zâmbește și el, tuturor și nimănui. La București, toamna, lumea nu râde: zâmbește. Și zâmbetul este vag și vine de departe, vine din toate toamnele pe care le-a trăit omul, cu toate viețile și amintitirile. Din ele vine zâmbetul, și tot la ele merge, și la toamna asta, și la lumea asta, și la femeile astea… (…)

Și omului îi este dor, nu știe nici el de ce și de cine. Dar îi este dor și-l chinuie dorul ăsta, și-l doare. Ar vrea să se ducă undeva prin toamnă, ar vrea șă facă cea să nu-i mai fie dor, însă își dă seama că nu-i mai este dor de nimic și de nimeni, că dorul vine tot din el, din toate toamnele, și din toate amintirie, și din toate iubirile. Și se întristează…”

Text: Andreea Mâniceanu

Sursă documentară: Mircea Damian,„București”, Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol al II-lea, București, 1935

Sursă foto: Agerpres

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină