Plimbare pe strada Batiște

O parte a frumuseții Bucureștilor se ascunde adânc în străzile sale, rămase din „vârste vechi și mai noi”, dar care contribuie fiecare la formarea „chipului orașului”.

Într-un mod tainic, străzile ne unesc cu trecutul, căci pașii noștri se împletesc aievea cu pașii bucureștenilor din trecut, ce au trăit, la fel ca și noi, învățând să iubească orașul acesta.

În istoria Bucureștilor, strada Batiște este una dintre cele mai cunoscute. Cu toate acestea, de puține ori se întâmplă să avem curiozitatea de a afla poveștile locurilor acestei străzi.

De aceea, vă propun să pornim într-o frumoasă plimbare din care vom descoperi istorii ale palatelor, frumoase lăcașuri de cult, dar și intrigi politice și povești de viață.

Ne oprim pentru început în fața casei fostului om politic Nicolae Filipescu.

Proprietatea lui Nicolae Filipescu, situată pe strada Batiște nr. 13, a fost construită între anii 1888-1890, după planurile arhitectului elvețian Louis Pierre Blanc.

Realizată cu pricepere și mult bun gust, clădirea a fost dotată cu interioare în stil neoclasic francez, cu excepția casei scărilor, realizată în stil electic, cu lambriuri.

De-a lungul timpului, locuința a suferit numeroase transformări, impuse de capriciile proprietarilor succesivi, rămânând neschimbate doar două dintre vechile plafoane, unul în fosta bibliotecă, realizat în lemn de nuc masiv, iar celălalt în fostul birou de lucru, pictat cu o scenă alegorică.

Compoziția, înscrisă într-un oval, reprezintă șase personaje (un bărbat și cinci femei), în diverse atitudini, ascultând o lectură, reprezentând pe Apollo și muzele.

Din păcate, textul sau numele artistului nu se pot descifra din cauza unei pete de culoare brun închis ce acoperă pictura în partea stângă a scenei, pierzându-se astfel informațiile referitoare la identitatea autorului sau tâlcul operei.

Din anul 1976, timp de mai mult de trei decenii, clădirea s-a aflat în folosința Ambasadei SUA în România. Un alt moment important a fost în anul 1992, când a fost declarată monument istoric.

Nicolae Filipescu a fost membru marcant al Partidului Conservator și unul dintre primarii care s-au implicat cu toate eforturile în modernizarea Capitalei.

Lui i se datorează apariția ziarului „Epoca”, dar și numeroase realizări bucureștene.

„Omul tânăr cu nobile sentimente, plin de energie și inteligență”, așa cum era descris în februarie 1893, în ziua alegerii ca primar de Consiliul orășenesc, s-a preocupat constant de înfrumusețarea orașului și de satisfacerea cerințelor bucureștenilor.

A rămas în amintirea bucureștenilor datorită inițiativei de a pune în circulație primul tramvai electric, dar și firii sale aprige care l-a dus în cele din urmă la asasinarea prin duel a politicianului și ziaristului Emanuel Lahovary.

Intrigat de articolul ofensator scris de Lahovary în ziarul „L’independence Roumaine”, se pare că nimic nu a putut schimba „această încăpățânare a lui Filipescu” de-aș provoca adversarul la duel.

Se întâmpla în ziua de 29 noiembrie a anului 1897… Lahovary a sfârșit ucis de lovitura puternică a spadei care îi intrase 20 de centimetri în zona inimii.

Zoe Suțu, văduva lui Lahovary, a comandant în memoria acestuia o sculptură realizată de artistul Karl Storck, care în prezent se află amplasată în Piața Națiunilor Unite.

Nicolae Filipescu a fost condamnat la închisoare, însă grațiat după scurt timp prin decret regal

În apropierea casei lui Nicolae Filipescu se află Biserica Batiște, cu hramul „Adormirea Sf. Ana” și „Cuvioasa Parascheva”, monument istoric de o frumusețe aparte, ce datează din vremea domnitorului Matei Basarab.

Puternicele incendii izbucnite în această parte a orașului în secolul al XVII-lea au distrus construcția inițială din lemn, actuala biserică fiind ridicată din piatră de către Manciul Vătaful la 1763, în apropierea sau, după alte surse documentare, chiar pe locul celei mistuite de foc.

Despre denumirea lăcașului de cult sunt amintite mai multe explicații.

Istoricii Nicolae Iorga și Gh. Ionescu-Gion pun numele bisericii în strânsă legătură cu unul dintre sfetnicii de seamă ai domnitorului Radu Mihnea, boierul grec Constantin Baptista Vevelli, stăpânul unei frumoase case și grădini bucureștene, considerat primul ctitor al bisericii.

Pe de altă parte, în scrierile despre București, George Potra explică numele bisericii ca provenind de la bălțile lăsate de Bucureștioara în drumul său: „Astfel, după ce pornea din balta Icoanei, Bucureștioara trecea strada din fața grădinii și pe unde se întretaie strada «Maria Rosetti» cu strada «Dionisie Lupu» făcea o mică baltă. De aici își continua cursul pe ulița «Scaune», trecând prin spatele bisericii Batiște unde, deducem, că tot Bucureștioara făcea o altă baltă – «băteliștea» sau «batiștea» (în apropierea căreia își țineau măcelarii vitele aduse pentru tăiere), de unde vine și numele mahalalei și al bisericii”.

Unul dintre dascălii bisericii amintiți în scrierile secolelor trecute a fost Ion Dobre, autorul unui manuscris cu însemnări prețioase despre cele mai importante evenimente petrecute în București între 1881 și 1829.

De la acesta aflăm despre cutremurele îndurate de bucureșteni în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

„Dascălul de la Batiștea, un adevărat izvor de informații interesante însemna că la 14 noiembrie 1829, seara «s-a făcut un cutremur foarte mare, care cutremur cu puțin lucru nu s-a potrivit cu cutremurul din 1802 octombrie 14, ce s-a făcut mai înainte de acesta, tocmai în venirea domnului Constantin Ipsilante»”.

Prima imagine a bisericii apare cel mai devreme într-un desen în peniță din 1813, aparținând unuia dintre cântăreți, Ioan sin Dobre.

Desenul înfășișează lăcașul înconjurat de un gard înalt de lemn cu două turle ce par a fi din piatră. Peste timp, în secolul al XIX-lea, pictorul italian Dominico Preziosi este autorul unei acuarele remarcabile, ce surprinde pe lângă frumusețea bisericii și contrastul vieții bucureștene specific vremii.

În perioada interbelică, peste drum de biserică se afla anticariatul bătrânei doamne Ghizela Popper, cunoscută tuturor ca „Madam Batiște”.

În magazinul despărțit în două de o perdea mare și groasă, pentru a servi ca locuință și prăvălie deopotrivă, clienții puteau găsi pe lângă cărți vechi și o sumedenie de orice fel de mărunțișuri, precum „mobile ocazionale, haine şi rochii demodate, nasturi, funde, dantele, cărţi poştale ilustrate, mărci în plicuri sau lipite pe cartoane pentru filateliştii începători, recrutaţi dintre elevii de liceu şi multe, multe altele”.

Cumpărătorii erau în special elevii Liceului „Spiru Haret”, Institutului „Schewitz” sau ai Școlii de fete „Regina Maria”, dar și elevi de la licee mai îndepărtate, precum Liceul „Gheorghe Lazăr”, „Sf. Sava”, „Matei Basarab” sau „Mihai Viteazul”.

Aceștia veneau să vândă sau să cumpere cărți, căci știau că la „Madam Batiște” cărțile „se vindeau mai bine și se cumpărau mai ieftin”.

Pe lângă acest lucru, mai era și farmecul prezenței bătrânei doamne, căci „pe lângă tocmeală, fiecare mic client avea mai multă îndrăzneală și curaj în vorbă cu o femeie bătrână decât cu un bărbat care te-ar fi repezit și ar fi terminat repede cu tine dacă vedea că te tocmești prea mult”.

Uneori însă bunătatea și răbdarea doamnei Batiște se terminau în fața sâcâielilor vreunui elev obraznic, încât se vedea nevoită să-l poftească afară din prăvălie.

Pe lângă cărți, marfa cea mai căutată de elevi erau ilustratele poștale, dopurile de pistol, pocnitorile, praful de scărpinat și strănutat, precum și bomboanele de păcăleală, adică fondantele umplute cu usturoi.

Un întreg univers al poznelor școlărești se ascundea în anticariatul bătrânei Ghizela Popper.

Cât entuziasm și veselie aduceau cele cumpărate de la prăvălia din strada Batiște, ne-o spune George Potra, pe atunci și el unul dintre elevii care făceau parte dintre clienții fideli:

„Aprovizionați cu astfel de cumpărături, de-abia așteptam să sosim a doua zi la școală să le punem în practică, spre hazul și mulțumirea noastră a tuturor.

Nu scăpa nici un coleg mai naiv să nu fie tratat cu minunatele fondante care îl făceau să se strâmbe imediat și să arunce din gură bunătate de pastă usturătoare.

De praful de strănutat şi scărpinat de asemenea nu scăpa nici unul; fiecare din noi căutam să servim cu o cât mai mare cantitate chiar pe cel mai bun coleg şi vecin de bancă.

De multe ori întreaga atmosferă a clasei era îmbâcsită de praful de strănutat care ajungea până la catedra profesorului.

Unii dintre ei nu-şi dădeau seama de cauză sau nu voiau să dea importanţă unui fapt copilăresc, dar alţii treceau imediat la sancţiuni, dându-ne afară din clasă în timpul orei”.

„Madam Batiște” era o femeie pe fața căreia timpul neîndurător își lăsase urmele, însă acest lucru sporea de cele mai multe ori simpatia celor care o vizitau.

Apărea de multe ori în pragul prăvăliei cu peruca deranjată și voind s-o așeze mai bine se întâmpla să o așeze exact invers, cu spatele în față.

Hohotele de râs ale elevilor o grăbeau ca la semnalul unui clopoțel de alarmă în fața oglinzii.

„Madam Batiște” se deplasa însă greu, căci suferea de dureri la un picior, motiv pentru care de cele mai multe ori stătea jos, iar piciorului bolnav îi fusese destinat un scăunel, cu un fel de perniță.

Bătrâna se îmbrăca demodat, garderoba sa fiind „o adevărată explozie de vechituri”, cu rochii cumpărate la prețul cel mai mic sau primite de la femeile din cartier.

Obișnuia însă să poarte la gât un lanț de aur, de care atârna un ceas tot de aur, încrustat cu diamante.

„Madam Batiște” era o femeie avară care, deși nu avea copii, strângea cu acrivie bani, pe care îi dădea cu împrumut în schimbul unor dobânzi ridicate.

De aici se pare că i s-a tras și tragicul sfârșit, căci a fost prădată de răufăcători, care au asasinat-o, furându-i o mare sumă de bani și bijuteriile pe care le avea primite amanet sau lăsate definitv de cei care nu le putuseră recupera.

Nu departe de prăvălia deținută cândva de „Madam Batiște” se află Palatul H. Spayer.

Construcția elegantei case în stil Ludovic al XV-lea din strada Batiște nr. 24 A a fost terminată, așa cum stă inscripționat pe fațada intrării principale, în anul 1900.

Ca și în cazul casei lui Nicolae Filipescu, arhitectul acestui imobil a fost Louis Pierre Blanc.

Palatul bancherului Herman Spayer este până în ziua de astăzi unul dintre cele mai interesante monumente de arhitectură ale Capitalei.

Interiorul somptuos a fost amplu decorat și ornamentat cu multă pricepere, elaganța camerelor fiind redată de frumoase lustre, policandre, feronerii la șeminee, vitralii, tapiserii, stucaturi, bronzuri, coloane de marmură, lambriuri din lemn și tapet de mătase sau alte materiale textile valoroase, sculpturi și picturi realizate fie în ateliere românești, fie peste hotare – Viena și Paris –, în stilul art nouveau.

Decorația plafonului din salonul mare reprezintă două grupuri de putti ce zboară pe nori albi, diafani, pe un cer azuriu și este realizată în ulei pe pânză maruflată de un pictor francez, ce s-a semnat „Maréchal Paris 19”.

Alte trei picturi, două aflate în pandant față de fereastra dintre stradă, iar cea de a treia pe peretele opus, reprezintă scene galante, în genul pictorilor Antoine Watteau și Jean-Honoré Fragonard.

Cel mai probabil aceste picturi au fost realizate între anii 1900-1902.

Alături de acestea, din decorația murală inițială se mai păstrează și o friză ce acoperă trei pereți. Pictura a fost realizată în anul 1908 de Francisc Vodak, autorul multor decorații murale ale locuințelor bucureștene, între anii 1920-1930.

Un lucru inedit este și faptul că din subsolul imobilului mai multe galerii subterane fac legătura cu străzile din jur, una dintre acestea permițând subtraversarea străzii Batiște, spre Curtea Supremă de Justiție.

Locuința are trei intrări, una principală ce era destinată trăsurilor musafirilor sau rudelor propritarilor, o alta laterală în apropierea serei, și cea de a treia în spatele palatului care comunica, printr-o scară de marmură, cu toate încăperile.

În perioada interbelică, Palatul Spayer era considerat reprezentativ pentru Capitală, numeroase cărți poștale, vederi ilustrate și ghiduri turistice din această vreme având imaginea frumoasei locuințe.

În timpul regimului comunist, proprietatea lui Herman Spayer a fost naționalizată și folosită pentru activități de protocol, iar unele camere transformate în depozite pentru obiecte de artă.

După căderea comunismului, palatul a devenit sediul „Asociației 21 decembrie 1989”, urmând ca în perioada 1992-1996 să-și desfășoare activitatea în acest loc „Convenția Democratică din România”, statuia marelui politician țărănist Corneliu Coposu din curtea palatului amintind despre acest lucru.

În prezent, Palatul Spayer se află în proces de consolidare, restaurare și reamenajare, urmând ca la finalizarea lucrărilor să funcționeze sediul Casei de Pensii a Notarilor Publici din România.

Desigur, pe strada Batiște se află și alte clădiri, cu o istorie cel puțin la fel de interesantă.

De exemplu, Hotel „Lahovary Palace”, clădire monument istoric, construită în anul 1896 și renovată între anii 2016-2019, prilej cu care a fost redată eleganța și frumusețea fațadelor realizate în stilul arhitectonic neo-francez.

De asemenea, interiorul hotelului reconstituie prin finisaje, decorațiuni interioare și mobilier atmosfera elitei aristocratice românești de secol XIX.

Plimbarea noastră se oprește aici, cu toate că mai sunt încă multe de spus.

Dar pe acestea le veți descoperi singuri, căci dacă priviți atent și ascultați cu atenție, veți obseva că fiecare loc de pe strada Batiște își spune istoria cu iscusința marilor povestitori…

Text : Andreea Mâniceanu

Bibliografie:

Cezara Mucenic, „București, un veac de arhitectură civilă în secolul XIX”, SILEX, București, 1997

Frédéric Damé, „București în 1906”, Paralela 45, București, 1906

George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, Editura Vremea, București, 2018

Narcis Dorin Ion, „Bucureşti în căutarea Micului Paris”, Tritonic, Bucureşti, 2003

Oana Marinache, „Louis Pierre Blanc… o planșetă elvețiană în serviciul României”, Editura Istoria-Artei, București, 2014

Petre Oprea, „Itinerar inedit prin case vechi din București”, Editura Sport-Turism, București, 1986.

Foto: Strada Batiște colț cu Bulevardul Brătianu, august-septembrie 1944

Sursă: russiainphoto.ru

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină