Palatul Elena Kretzulescu

„… Fiecare loc pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie și un dram de iubire ca s-o înțelegi…”(Nicolae Iorga)

Elena Kretzulescu s-a născut la Paris în anul 1857. Cu toate că a fost o prezență discretă în societatea bucureșteană, numele său a rămas cunoscut până astăzi datorită inițiativei de a transforma proprietatea din preajma Cișmigiului într-un grandios palat, cu ajutorul arhitectului Petre Antonescu.

Locuința, moștenită de la tatăl său, Constantin Kretzulescu, începe din vara anului 1902 să capete o nouă înfățișare; în numai doi ani consolidându-se, „într-o aristocratică izolare”, unul dintre cele mai frumoase palate bucureștene.

Palatul Elenei Kretzulescu era înconjurat de o grădină imensă, cu alei somptuoase ce șerpuiau prin cele două hectare de gazon și numeroase plantații.

Brazii înalți și deși creau impresia de „codru des”, cu liniștea și singurătatea specifică minunatelor păduri românești, cu luminișuri ivite pe neașteptate, ireal de frumoase.

Trecătorii își imagineau povești și visau la viața de dincolo de grădina învăluită într-o perfectă simfonie de verdeață.

Frumusețea interiorului palatului depășea însă cu mult ceea ce își puteau închipui cei ce aruncau priviri pline de interes.

La parter se afla holul larg, boieresc, ce făcea legătura cu saloanele din jur, dar și scara de nuc masiv ce permitea accesul la etaj.

Pereții erau acoperiți de gobelinuri fine, iar covoarele, tapetele de mătase și platfoanele, prin rafinamentul și măiestria cu care erau lucrate, îmbogățeau și mai mult atmosfera aristocratică.

„Erau draperii care cufundau totul în noapte, argintăriile cu toată arta Levantului, tablourile care reprezentau boieri bărboși cu caftane uriașe, fanarioți cu părul aranjat în reliefuri de metal.

Pretutindeni, risipă de bibelouri, figurine, ceasornice de toate mărimile, de la pendula grea de stejar până la jucăria fină a Porțelanului de Saxa.

Toate păreau aievea și te-ai fi temut că o să dispară curând prin fragilitatea lor aparentă, asemenea unor umbre chinezești.”

Primăvara, plimbările prin șirurile lungi de lalele, convorbirea cu musafirii în aerul proaspăt, după-amiezele a căror liniștea păstra doar foșnetul naturii reîntoarse la viață erau o adevărată încântare.

Între zidurile acestui palat, înconjurat de splendida sa grădină, viața și-a revărsat din plin, atât bucuriile, cât și durerile.

În palatul Elenei Kretzulescu s-a iubit și s-a plâns, au fost împărtășite suferințe și s-au încercat consolări.

„Înserarea aducea lăsarea în jos a obloanelor în dosul cărora mâna valetului îmbătrânit între aceste ziduri pune lumina în sfetnice. (…)

Dimineața este o răcoare și o lumină nouă. Nu se simte nimic afară de cearta smintită a unor slugi, în timp ce o fereastră se deschide și degetul pus în tăcere pe buze pare să spună: «Nu tulburați visul alb și blând al stăpânei!»”

Au trecut de atunci, de la nostalgicele înserări și diminețile încărcate de lumină, ani de-a rândul. Vremurile noi au năvălit și au alungat lumea feerică a palatului Kretzulescu.

„Trepidația acestei lumi grăbite vuia parcă prin încăperile care, odată, intimitatea își ridica singură contururile ei de umbră și tăcere.”

Ajunsă la bătrânețe, Elena Kretzulescu vinde palatul, în 1927, Primăriei Capitalei.

De atunci, clădirea a fost sediul mai multor instituții, printre care Muzeul de Artă Religioasă, Președenția Consiliului de Miniștri, Consiliul Sindicatelor din România, Centru European de Învățământ Superios UNESCO-CEPES.

Text: Andreea Mâniceanu (Casa Filipescu Cesianu)

Bibliografie:

„Ilustrațiunea Română”, 8 martie 1933

Cezara Mucenic, Oliver Vernescu, „Palatul Elena Kretzulescu”, Editura Vremea, București, 2021

Narcis Dorin Ion, „Palate din București” Noi Media Print, București, 2013

Silvia Colfescu, „București – ghid turistic, istoric, artistic”, Editura Vremea, București, 2006

Foto: © 2014 Mihai Petre

Sursă: https://bucurestiulmeudrag.ro/cauta?q=kretzulescu…

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină