Centru și periferie în Bucureștiul interbelic

Posted on 20 mai 2022 by Marin Teodora in Cunoaște România, Dezvăluiri, Istorie // 0 Comments

Coordonatele spațio-temporale ale Bucureștiului interbelic formează o hartă a contrastelor, în care disparitatea centru-periferie este augmentată de cronologia inevitabilei modernizări.

Contraste găsim și pe harta umanului, procesul de adaptare la cerințele traiului într-un București mereu nou acutizând prejudecăți, conflicte între generații sau între oameni divers plasați pe axele existenței.

În pofida decalajelor față de realizările Occidentului, versiunile orașului, care se încheagă una după alta „cu repeziciune, din 1920 până în 1940, au fost tot mai reușite. Totul pare un joc de cuburi, care permite reasamblări spectaculoase.”

După Primul Război Mondial preocupările urbanistice urmăresc organizarea capitalei „în mod rațional”, pentru „a da locuitorilor posibilitatea de a trăi într-un cadru demn și plăcut”.

În centrul urbei, de-o parte și alta a marilor artere se ridică clădiri înalte cu fațade de un alb strălucitor, străzile primesc nume, sunt „electrificate” și sunt luate cu asalt de automobile, care înlocuiesc birjele și tramvaiele trase de cai.

Se inaugurează bulevarde, se construiesc muzee, instituții de învățământ, uzine, biserici, monumente, locuri de agrement, ș.a. Presa vremii oglindește și amendează cotidianul.

„Murdalâcul” secolelor precedente, deși sensibil atenuat în centrul orașului, rămâne o constantă.

Ziarele din 1924 anunță: „Ai să deschizi fereastra ca să-ți acopere tot din casă cu un strat de praf. Ai să vezi, cu gura uscată, apă și n-are să meargă, dela primărie.

Mirosul gunoaielor neridicate și al tuturor canalurilor înfundate are să-ți întoarcă stomacul pe dos. Și ieși la plimbare prin praf.

Oricum, să n-o iei de pildă pe strada Enei, că trotuarul e transformat pentru anumite oficii nepublice”.

Iarna, situația se agravează: „E nesfârșit de urât orașul acesta. Priviți toate străzile pline de un fel de ciulama specială, priviți atâți trecători murdari până la ceafă de noroi, stropiți de automobile ca de stropitori, abia târându-și paltoanele și galoșii […].”

La periferie, „o încâlcire de străzi și un haos de mici proprietăți, în care pavarea, luminarea și canalizarea sunt absolut imposibile” se construiește mult, mai ales clandestin „din cauza lipsei de autoritate sau din motive de politică locală”.

În plus: „Populația țărănească, venită spre oraș după război, a încercat să-și refacă locuințele după obiceiurile care fac o astfel de arhitectură posibilă. Un cerc de mizerie a împrejmuit astfel Bucureștii, lucru care este de temut pentru higiena orașului și din punct de vedere social”.

Astfel, Bucureștiul devine: „o insulă de lux, de bogăție și de confort, în mijlocul unei zone de sărăcie.”

Mai târziu, Constantin Argetoianu aduce în discuție situația periferiei orașului și a categoriei demobilizaților, parte din populație: „[…]

Cine nu cunoaște acel brâu de maghernițe așezate pe gunoaie sau în mlaștini, ridicate după război în urma împroprietăririi demobilizaților?

În România mai toate problemele capătă soluțiuni „sui generis”. Astfel, problema lipsei de locuințe eftine noi am rezolvat-o ca în nici o altă țară.

Am socotit, duși de mână de sfânta demagogie electorală și de principiul procopselei-fie cât de iluzorie-a partizanilor politici, că dând oamenilor fără căpătâi, și prin urmare fără mijloace, câte un petec de pământ pe drumuri nămolite, am rezolvat criza.

Cu actul de proprietate în buzunar, dar fără gologan, nenorocitul de demobilizat împroprietărit s-a văzut silit să strângă cutii goale de sardele, cărămizi ciuntite, tinichele de ulei și cu un material atât de bogat să-și ridice pe lotul atribuit o cocioabă.

Așa s-a ridicat în jurul orașului o râie de maghernițe proptite în murdărie, pecingine ce se înfățișează întâi- spre rușinea noastră- ochilor străinilor care pătrund în București.”

Polarizarea se observă inclusiv legislativ. Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București din 1926 împărțea suprafața în două zone: centrală și periferică.

„Zona centrală se împărțea în 4 sectoare, cu primării și consilii comunale separate.

Zona periferică cuprindea restul teritoriului, până la linia forturilor, inclusiv comunele care, conform legii, deveneau suburbane orașului: Băneasa, Colentina-Fundeni, Tunari, Pantelimon, Principele Nicolae, Dudești-Cioplea.”

În pofida neajunsurilor primei decade, Tudor Arghezi rezumă în 1928, în „Bilete de papagal”:

„Totuși, Bucureștii sunt un oraș frumos, și care se mai înfrumusețează.[…] Și în interiorul acestui vast apartament care e Capitala, zi pe zi, se răscroiește un colț și se descifrează o intenție.

Aceste „intenții” schimbă peisajul urban cu rapiditatea unei demonstrații de prestidigitație, […] luminează un oraș care „seamănă numai cu el însuși”.”

Jumătatea perioadei este marcată de opera primarului lui Dem. I. Dobrescu, când începe occidentalizarea rapidă și sistematică a capitalei dar și apropierea distanțelor între centru și periferie.

Înarmat cu o cultură occidentală și o mare doză de idealism, primarul își propune să schimbe fața unui oraș care trăiește „cu nostalgia noroiului, pastramei, brăgii și gogoșilor”.

Se luptă în primul rând cu defetismul primarilor și a bucureștenilor, în general.

„Defetismul era atât de mare, încât bucureștenii putuseră concepe ideea ciudată, să mute Capitala în altă parte”.

În perioada primariatului său a fost amenajat Dealul Mitropoliei, au fost transformate și modernizate Șos. Dudești, Colentina, Calea Griviței, Calea Rahovei, Calea Văcărești, 13 Septembrie, Pantelimon, prin demolări și exproprieri.

A pavat Calea Victoriei și a modernizat Piața Universității. A amenajat lacul Snagov și a început acțiunea de asanare a lacurilor Capitalei ș.a.

„Am scos din oraș mii de vagoane de gunoaie ancestrale”, lucru pe care îl reușește „prin mobilizarea consiliilor, a funcționarilor, a lucrătorilor și a mașinilor de salubritate.”

Dedică o parte dintre eforturi proiectelor sociale precum: atenee, cantine comunale sau adăposturi gratuite pe timpul iernii pentru oamenii stăzii.

Extinde lucrările de canalizare la periferie, amplasează toalete publice, ș.a.

Pare că „totul se întâmplă”, însă nu fără rezistență. Când a vrut să înceapă asanările „Mi s-a spus că dacă mă ating de unul din lacurile Colentinei comit un sacrilegiu, pentru că în acel lac se scăldase Mihai Viteazu.

Mi s-a obiectat că lucrările de asanare sunt „tichie de mărgăritar” și că opera mea este operă de bolșevic. Unul din proprietari m-a amenințat că mă împușcă dacă nu renunț la lucrare. ”

La finalul mandatului observa: „Mai sunt lucruri urâte, în oraș, dar nu oribile!”

Tot în 1934, în articolul „O capitală”, G.M. Cantacuzino sintetizează neajunsurile traiului în capitală: „Acest oraș, la care n-a colaborat nici voința, nici gloria, scapă cu greu de vechia lui obârșie de sat, de târg și de bâlci. […]

Astăzi, complexitatea vieții sociale și mai ales progresele tehnice agravează problemele urbanistice.

Niciodată orașele n-au fost mai populate, niciodată cerințele populației n-au fost mai mari în ceea ce privește confortul și igiena.”

După 1935, orașul apare și mai cizelat, cu bulevarde largi și curate, clădiri și monumente impunătoare, Dâmbovița asanată și pavată, lacuri amenajate, însă o simplă plimbare prin centru te transportă în două lumi diferite, pe care Willy Pragher le surprinde în 1939:

„Dacă mergi pe Bulevardul Brătianu (azi Magheru) până în Piața Brătianu, te simți american, căci cea mai reprezentativă arteră din Bucureștiul modern „pare a fi importată din America.

Nu numai sgârie-norii, ci și magazinele de automobile, elegantele stații de benzină, hotelurile, cinematografele și lărgimea străzii trezesc această impresie”.

În schimb, dincolo de Piața Brătianu, „axa aceasta care taie Bucureștiul de la Nord la Sud e dominată de aspectul oriental.

Se mai găsesc și aici blocuri, dar nota caracteristică o dau șirurile lungi de covoare atârnate de negustori pe uluci.”

Periferia orașului în anii ’30 cunoaște o polarizare internă. Existau cartiere care aminteau de mahalalele Bucureștiului din secolul al XIX-lea, spații ale „pârliților, născuți în mizerie, trăiți în chinuri, având cârciuma drept singura distracție”, în care „cum se strică timpul, nu se poate pătrunde cu căruțele[…] din cauza noroiului ce se face”.

Familii numeroase trăiau îngrămădite în locuințe neigienice, „focare de infecție fizică și morală”, „făcute din bârne sau nuiele bulgărite cu pământ”, în lipsuri cumplite.

Nu departe de case se desfășurau „vaste maidane pe care se răsfață la soare, emanând duhori pestilențiale, mortăciuni și gunoaie de tot felul, ori mlaștini, bogate în broaște și țânțari febriferi.”

„Întunericul domnea în casele celor mulți și săraci, iar străzile nu erau luminate decât prin felinare peste măsură de rare.” Drept unică sursă de apă rămânea puțul cu ciutură.

În alte cartiere periferice procesele de civilizare și modernizare creaseră condițiile unui trai igienic și confortabil, cu „apă curentă, canalizare, lumină electrică, telefon, încălzire mixtă (sobe cu lemne și cărbuni), cu petrol la bucătărie și boiler electric la baie și bucătărie pentru apă”.

Text: Alexandra Rusu

Casa Filipescu Cesianu