Arhivele transcendente. Muntele Bătrâna

Este unul din munții sacri ai platoului sfânt al Bucegilor, care în timpurile în care s-au ridicat altarele megalitice de pe platou, a fost consacrat divinității Primordiale a Pământului: Marea Zeiță a Pământului și a Zeilor.

Aici a oficiat una din preotesele Marii Zeițe, ajutată de suratele ei, „bătrânele” din ceata bătrânelor sau a Moașelor colectivității (a obștei sau a satului).

În organizarea arhaică a satului (obștei) daco-român au existat mai multe cete, atât la bărbați, cât și la femei, care aveau și funcții organizatorice, justițiare, cultice și militare în ierarhia socială a obștei.

Principala funcție în ierarhia satului era ocupată de ceata ori sfatul Bătrânilor (a Moșilor). Similar, în rândul femeilor era ceata Bătrânelor satului, sau ceata Moașelor.

Ceata bătrânelor avea competențe diverse în comunitate: o apărau de ciumă și de boli prin ritualurile pe care le săvârșeau într-un ritual foarte aspru, cămașa ciumii, într-o singură noapte, apărau organele satului de calamități și dezastre, prin invocările și darurile închinate puterilor Divinității, ușurau plecarea „d’albului de pribeag” în clipele când trebuia să treacă pragul în Cealaltă lume; ele formau și alaiul bocitoarelor care-l pregăteau pe răposat (repauzat) să înceapă marea Călătorie, de la bocetele de Ziori până la pumnul de țărână, care se aruncă în groapă, ca veșnicalui pomenire etc., așa cum Moșul întruchipa în comunitate pe strămoșul prim, Baba Moașa era strămoașa primă, Muma Bătrână, care era strămoașa  tuturor.

În Șezătoarea de Babe (Moașe), ea, Moașa, avea cea mai importantă funcție, ea fiindcă petunia femeilor din sat, mijlocitoarea recunoscută între sat și divinitate. Bătrâna Moașă a satului avea în grijă, alături de suratele ei, pregătirea și inițierea fetelor și a femeilor în vârstele de coacere și maturizare în timp.Fetele și femeile treceau, odată cu roata Timpului, noi praguri și noi vârste ale înțelegerii destinului uman: era vârsta de la prunc la țânc (copil mic), apoi vârsta de „băiete” (fete mari) de la țânc la fete mari (până la ciclu), când învățau de la bunica taina grâului și a cânepei, apoi vârsta fetelor mari, până se măritau; urma vârsta femeilor borese (neveste), care erau măritate și deci apte să nască, apoi vârsta babelor (moașelor), și vârsta femeilor „iertate”, ca vârstă.

Bătrâna care era căpetenia Babelor Moașe avea și răspunderea „moșitului”, a ușurării lehuzei să aducă prunc luminos și întreg pe lume.

A rămas în conștiința tradițional românească existența unui obiect ritualic major: „Brâul Moașei”. Este același cu „brâul de lână” pe care-l purta Măicuța bătrână, plecată să-și găsească odorul (balada Miorița), care era pentru ea ca Maică Bătrână, mai presus de orice frumusețe.

Brâul Moașei era un scut, o cingătoare (asemeni legendarei cingători a Hipolitei, regina Amazoanelor), o pavăză între două lumi. Înainte de naștere, după ruptul apei, Moașa Bătrână își desface brâul ca să ușureze nașterea: întinde brâul în cameră și se roagă puterii Divine ca să ușureze nașterea pruncului și o pune pe lehuză să meargă pe acel brâu.

Această cingătoare apotropaică, brâul, stătea în altar la biserică; importanța lui cultică este atât de mare, încât el este „scris” chiar pe ouăle încondeiate pentru Sfintele Sărbători ale Paștelui.

Baba Moașa mai are rol principal și când răscumpără pruncul dat pe fereastră, dându-i alt nume, ca să păcălească boala și Duhul rău, intrat încopil. Baba Moașa și-a păstrat investitura chiar și în timpul în care au sosit la sate asistentele specializate care i-au preluat numele și funcția: asistenta moașă.

Oronimul Bătrâna din Bucegi nu este singular în toponimia românească; sunt numeroase oronime (nume de munți) și hidronime (nume de ape) Bătrâna, Bătrâioara, Bătrâni, nume de sate Moașa, Moșoaia etc., care atestă existența unei realități socio-umane în ierarhia obștei românești, realitate ce urcă din timpuri arhaice până în zilele noastre: Moșul (Moșii) și Bătrâna-Baba Moașa.

În arealul platoului sacru al Bucegilor, Bătrâna înseamnă muntele consacrat unei Babe-Moașe primordiale, este sinonom cu Venerata, epitet atribuit Marii Zeițe Mamă a Pământului. Dar și configurația fizică a muntelui invită la o scrutare mai atentă a reliefurilor sale.

Bătrâna este o imensă cupolă care se termină spre sud cu un puternic abrupt spre Peștera, munte ce este puternic răscolit de urmele unor cataclisme, ori poate și a unor conflagrații de acum sute de mii de ani care au lăsat urme și cicatrici în piramidele și turnurile de piatră ale muntelui, mai ales în miraculoasa Vale a Horoabelor.

Cel care a văzut și a descris această lume ferecată a Bătrânei, a fost marele montaniard și alpinist Emil Cristea care, împreună cu N.Dimitriu, ne oferă imaginea acelei lumi tainice în cartea „Bucegi – turism și alpinism”.

Lumea văzută prin „ferestrele” fisurilor urcate, ori coborâte de cei doi temerari, ascensiunile pe și pe sub surplombele rămase, după greu de imaginat prăbușiri, cățărări pe hornuri, toate acestea într-o halucinantă și necontrolată explozie condusă, care a mutat munții din loc.

Cineva a jucat billiard cosmic înfricoșător, pietrele și stâncile au rămas în pozițiile în care le-a găsit sfârșitul catastroficului biliard.

Peretele Bătrânei în abruptul său spre Ialomița oferă din nou o structură de trei, o dispunere, cumva, pe trei laturi: în față piramida Turnului Seciului, către stânga Turnulețul, iar în dreapta, formând fundalul de o formă semicirculară al ambelor turnuri, Peretele Bătrâna, brăzdat de fisuri și hornuri întretăiate la mici intervale de numeroase surplombe.

Turnurile sunt despărțite de perete printr-un culoar podit cu pietre de stâncă și grohotiș denumit „Gangul Peretelui Bătrâna”, iar turnurile între ele prin Strunga Turnurilor (un peisaj asemănător cu drumul pietruit este și la „Cheița” de la Schitul Cocora; sunt trei interesante trepte în stâncă săpate în pripoarele Bătrânei!).

Au rămas ceva urme din civilizația pelasgo-hyperboreilor și a Uriașilor, ori a Tătarilor din acele timpuri, atât în contraforții, zidurile ruinate ale piramidelor de piatră, în urmele megalitice ale altarelor și templelor de atunci și, mai ales, în toponimia de origine mitică ce a supraviețuit în memoria arhaică a poporului geto-daco-român, în zona Doamnele, Bătrâna, Cheița Cocorei – Peștera Ialomicioarei-Peretele Tătarului.

Aș dori să întăresc adevărul că tatarii din epoca pelasgo-hyperboreică-cimeriană sunt cu totul alții decât hoardele de nohai (tătari) trimise de sultanatul turcesc în Țările Române ca să-i jupoaie pe români și să-I terorizeze.

Acei tatari, de acum mii de ani, erau legendarii Uriași, Jidovii, Tatarii care au fost cunoscuți ca Tătânii noștri, Tătâni care au fost rostiți: tatanii>tatarii (în basmele noastre ni se spune că Prâslea Voinicul, ori Făt-Frumos, se duce să caute armele tătâne-su din tinerețe și apoi cu acele arme va porni să străbată drumul inițierii).

Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Trascendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București, 2020

Sursa: CERTITUDINEA NR.104

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină