DAN PURIC: Eternitatea gloriei tăcute a planului secund

Acum mulți ani în urmă, am văzut în muzeul Luvru, undeva în proximitatea celebrei Gioconda a lui Leonardo da Vinci, un tablou de mici dimensiuni, modest, pe care mai nimeni nu-l băga în seamă, dar care, în mod paradoxal, îmi transmitea sentimentul că el mă privește pe mine, parcă întrebându-mă.

M-am îndreptat încet spre pictura respectivă și ceva mi-a atras atenția într-un mod aparte. După coloanele unui templu antic, cu capul întors spre noi, vizitatorii,ne privea un cal.

Avea în ochi un fel de inocență tristă, marcată undeva în adâncul ei de o tragică întrebare ca și cum ne-ar fi spus: „Voi nu vedeți ce se întâmplă în spatele meu?”

Și privirea îmi alunecă atunci instinctiv în planul secund al tabloului, unde departe, după templul acela antic, la poalele unui deal, trei oameni loveau cu biciul pe un biet om fără de apărare căzut pe jos.

Apoi, fără să vrea, privirea, căutând pesemne o explicație acestei atât de suprinzătoare reprezentări, găsi în final titlul taboului: „Biciuirea lui Hristos”, de Fra Angelico.

Și nu știu de ce, am avut impresia că între privirea de-o mirare zguduitoare a calului, îndreptată aproape cu disperare spre noi oamenii și scena aceea a biciuirii unui om căzut jos frânt de lovituri, reprezentată la distanță de primul plan al tabloului, se desfășura toată istoria unei umanități ratate definitiv în planul aparențelor efemere.

Când eram elev la liceu de Arte Plastice Nicolae Tonitza, mi-a căzut în mână un minunat album de istoria picturii universale.

Răsfoindu-l, nu știu de ce tot ca atunci la muzeul Luvru, privirea mi-a rămas ațintită asupra unui alt tablou, care în aparență nu spunea nimic, dar care la o privire mai atentă, trimitea spre cel ce privea o tainică vibrație în ciuda liniștii ce domina la prima vedere.

Tabloul reprezenta în prim-plan un țăran care ara pământul cu capul în jos, parcă absorbit de brazda ce i se desfăcea în față, părând că trece cu cal cu tot pentru clipa ce i s-a dat în timp din eternitatea din care tocmai venea.

Undeva în zare, pe cerul albastru ce se înălța deasupra mării care se vedea în depărtare, abia sesizabil vedeai cum un om se prăbușește cu capul în jos, urmat de două aripi de lemn frânte, pesemne pentru îndrăzneala avută că au vrut să se înalțe și să cunoască zborul permis doar zeilor.

În josul tabloului era scris doar atât: „Căderea lui Icar”, pictură realizată de Pieter Bruegel cel Bătrân.

Îl priveam și nu puteam împăca în sinea mea coexistența celor două planuri: țăranul legat de pământ arându-l ca într-un veșnic ritual, într-o zi senină de primăvară și undeva pe cer acea tragedie a omului care a vrut să se înalțe, neobservată de nimeni decât de propriul ei destin, ca și cum ar fi țâșnit undeva în plan secund soarta tragică a geniului uman, blestemat să fie de eterna indiferență a mersului neclintit al lumii.

Mai târziu, peste ani, aveam să citesc într-o carte și să aflu cu strângere de inimă că Aurel Vlaicu, această minune a zborului românesc, având nevoie de bani ca să-și repare avionul, a fost ajutat de părintele său, un simplu țăran care și-a vândut pământul ca să-i dea banii necesari.

„Ce-o să mai ari de-acum încolo?”, l-a întrebat un consătean, știind ce înseamnă un petic de glie pentru viața de zi cu zi a țăranului român. „Nimic!, spuse părintele lui Aurel Vlaicu. De-acum încolo o să are băiatul meu Cerul!”

Acest răspuns mi s-a părut ecoul târziu al testamentului hristic pe care l-a primit odată pentru totdeauna poporul român. SĂ ARĂM CERUL!

Ca și cum am semăna veșnic credința pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu, indiferent de furtunile istoriei. Să-l arăm ca pe un sfânt pământ, de parcă țăranul din pictura lui Pieter Bruegel cel Bătrân și-ar fi infipt plugul între norii albi ai cerului senin din acea pictură.

Și noi românii am tot arat cerul patriei, aruncând în el cu generozitate, la întâmplare cele mai bune semințe ale acestui popor. Cu astfel de sfântă sămânță m-am întâlnit într-o zi senină de vară, undeva pe un deal în curtea unei bisericuțe de lemn plină de oameni veniți la Sfânta Liturghie.

– Domnul Dan, pot să vă strâng mâna?

Cel ce mă întrebase era un domn cu părul alb, în vârstă, slăbuț, dar drept, ca o demnitate ce învinsese deopotrivă rând pe rând, atât istoria cât și vârsta înaintată. Mă privea cu niște ochi albaștri, în care vedeai că pentru o clipă se retrăsese întregul cer senin al verii.

– Cu tot dragul! – i-am răspuns uimit de întrebare, dar mai ales de blândețea tonului din care vibra o tristă și o tainică sfințenie. I-am întins mâna și am simțit în palma strânsă cu multă căldură și prietenie un ușor tremur al vârstei înaintate, învăluit însă, de o pace aparte.

– Dați-mi voie să mă prezint! – îmi spuse cu un zâmbet trist acea pereche de ochi albaștrii, din care mă priveau niște nobile și senine înălțimi. Sunt fost „bandit” al poporului! – îmi spuse, cu același zâmbet amar.

Pentru o clipă am rămas total surprins, apoi am întrebat cu o legitimă indignare:

– Cum așa? Ce vreți să spuneți?

Domnul în vârstă m-a privit adânc, direct în ochi, simțind cum se revarsă în mine tot  seninul ființei lui, împăcată parcă cu un noian de nemărturisite dureri.

– Am luptat ca pilot de aviație pe frontul din Răsărit, ca să eliberez Basarabia! – îmi răspunse el, zâmbind parcă și mai amar, apoi se retrăsese în tăcere, scufundându-se în lumea venită din curtea bisericii.

L-am urmărit cu privirea. Trecea anonim printre oameni, neobservat de zarva lumii din jur, într-un plan secund precum trupul acela căzut și biciuit al lui Hristos din tabloul lui Fra Angelico.

Sau, dacă vreți, precum acel Icar ce se prăbușea neobservat de nimeni pe cerul senin de vară al tabloului lui Pieter Bruegel cel Bătrân.

La fel s-or fi simțit și acei eroi aviatori care, la întoarcerea în țară, în august 1945, aterizând pe aeroportul Popești-Leordeni, au fost întâmpinați doar de două, trei femei, care erau cu vitele pe câmp și care le-au dăruit niște flori.

În rest nimeni, NIMENI. „În așa fel încât ei să înțeleagă că sunt NIMENI”. Doar cerul pe care ei îl „araseră” cu viețile lor le mai rămăsese sfânt martor.

Scrie, undeva, marele poet indian Rabindranath Tagore, că pasăre în limba sanscrită se traduce ca fiind născut de două ori: prima oară, atunci când puiul iese din ou și a doua oară când învață să zboare. Dacă nu zboară, nu este pasăre!

Pesemne că tot astfel este și omul, omul-deplin, cel restaurat de Hristos, care, cu sufletul, tinde spre nemărginirea unei infinite iubiri de Dumnezeu.

Fără acest zbor, omul nu este pe deplin restaurat. E născut doar jumate. Și îmi trece prin inimă, ca o săgeată dureroasă, că toți acei ai noștri ce au fost sărutați pe frunte în zborul lor concret spre infinitul cerului, ca apoi să nu se mai întoarcă niciodată pe acest pământ, aripi frânte transformate în stea, stau acum topiți în uitare, în planul secund al tabloului vieții sordide de azi.

Eroii noștri-aviatori, aripi frânte de destin, dar înălțate de Dumnezeu către zările nemuririi Lui. Și astfel, precum privirea aceea inocentă a calului din tabloul lui Fra Angelico, îndreptată interogativ și cu o cumplită disperare în ochi, mă uit eu astăzi spre lumea indiferentă ce ne înconjoară, ca s-o întreb dacă poate să vadă ce-am văzut eu dincolo de coloanele templului antic al acestui popor român: ETERNITATEA GLORIEI TĂCUTE A PLANULUI SECUND.

Sursa: CERTITUDINEA nr.103

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină