Eminescu și Geopolitica

Eminescu, neîndoielnic, a fost mai mult decât „omul complet al culturii române”, a fost să fie, şi a rămas astfel până în zilele noastre, şi, de bună seamă, aşa va rămâne, spiritul universal al Paideumei româneşti.

Dar nu unul contemplativ, ci unul de o ambivalenţă eclatantă: creatoare şi cartezian analitică. Iar în această a doua ipostază Eminescu a oferit şi perspective de rezolvare a unor cazuri. A fost cu neostenire animat de nelinişti leonardodavinciene.

O preocupare evidentă a geniului naţional, mai puţin percepută de hagiografii săi şi de istoricii literari, a fost interesul său pentru geografia politică şi istorică sau pentru relaţiile dintre state, ceea ce, de vreo sută şi ceva de ani încoace, de la Friedrich Ratzel, creatorul său, este ştiinţa analitică a jocurilor politice internaţionale numită geopolitică, ştiinţă care s-a născut, e drept, după trecerea în nefiinţă a lui Eminescu […].

Ceea ce nu înseamnă că până la creatorii geopoliticii, Friederich Ratzel, cu „Antropogeografia” sa monumentală din 1882, şi Rudolf Kjellen, care într-un raport susţinut la o conferinţă academică în aula Universităţii din Götteborg în 1899 foloseşte termenul ca atare, pentru prima dată, teoretizând pe larg noua ştiinţă, în 1900, în lucrarea „Introducerea în geografia Suediei”, nu înseamnă, deci, că nu au existat încercări științifice care să analizeze raporturile politice complexe dintre state cu spaţiul politic (politosfera) şi care nu puteau să-i scape din vedere lui Eminescu, spiritului său ardent şi amplu cuprinzător de Cunoaştere, în anii studenţiei sale de la Viena şi Berlin.

George Călinescu, de pildă, ne spune că studentul Eminescu, apropo de programa de studiu, a urmărit cu interes cursurile unor reputaţi oameni de ştiinţă care i-ar fi putut stimula interesul pentru filosofia istoriei şi dreptul internaţional, de unde, apoi, propensiunea sa spre o hermeneutică istoric-geografic politică, cum au fost Rudolf Ihering, R. Zimmermam, Louis Neumann (la Viena), Dühring, Zeller şi Droysen (la Belin).

Dar contemporani cu Eminescu, în plină exprimare creatoare, au fost şi unii filosofi şi istorici, de pildă Jules Michelet, Theodor Mommsen, Friedrich Nietzche, Alexander Humboldt, Joseph Pierre Proudhon, Herbert Spencer – şi pe care, de bună seamă, Eminescu trebuie să-i fi receptat, învăţătura lor fiindu-i folositoare în analizele sale publicistice asupra unor fenomene şi situaţii societale, culturale, economice, printre care şi cele de politică internaţională de la „Timpul”.

Şi nu mă îndoiesc că a cunoscut bine doctrina – de natură geopolitică militar agresoare – a lui Carl von Clausevitz, o apologie a războiului total cu direcţia strategică „Ostbewegung” („Mişcarea spre est”), finalizarea fiind Gross Deutschland/Marea Germanie.

Că Eminescu – un strălucit geopolitician avant-la-lettre, ca şi înaintea-i polihistorul Ion Heliade-Rădulescu – a făcut proba unui profund hermeneut în acest sens în amintita sa publicistică, din care am prelevat două adevărate „studii de caz”, părându-mi-se a ilustra indubitabil viziunea sa geopolitică, apărute în „Timpul”.

Nu sunt de mare întindere ca spaţiu ocupat în ziar, însă sunt de o revelatoare putere de analiză şi de sinteză, Eminescu impunându-ni-se, repet, drept un hermeneutician înzestrat cu o reală şi strălucită capacitate vizionară, de pătrundere, pe tema unor evenimente geopolitice care afectau şi „starea de a fi” a României, devenită regat suveran ca urmare a Războiului de Independenţă din 1877-1878, acest status de suveranitate şi neatârnare statală fiindu-i recunoscut de Congresul de pace de la Berlin din iunie-iulie 1878.

Citind şi analizând cu atenţie aceste „studii de caz” vom constata că, Eminescu, era sincer îngrijorat de soarta României într-un context geopolitic european încărcat cu riscuri oricând gata de a fi detonate. Ceea ce s-a şi întâmplat peste trei decenii: războaiele balcanice şi, ca o reacţie în lanţ, Primul Război Mondial. Eminescu avusese o corectă viziune geopolitică […].

Astfel, în „Răsăritul Europei…” („Timpul”, 25 mai 1880), geopoliticianul Eminescu surprinde, la doi ani după încheierea războiului ruso-română-turc (1877-1878), printr-o lucidă analiză, situaţia politică balcanică gata oricând să explodeze în ceea ce metaforic i s-a spus, şi atunci, ca şi acum, „butoiul cu pulbere” al „bătrânului continent”. Pentru că acel război nu reuşise să tranşeze definitiv soarta popoarelor din sud-estul european, iar Imperiul Otoman încă îşi mai trăgea răsuflarea.

„Răsăritul Europei, Peninsula Balcanică – remarcă Eminescu – înfăţişează azi ca niciodată, priveliştea unor aspiraţii atât de contrarie unele altora încât nu este cu putinţă a vedea în aceste mişcări ceva voluntar, de sine stătător, cu o ţintă clară, ce suntem siliţi a admite influenţe de dinafară, primejdioase tuturor popoarelor Peninsulei şi fiecăruia îndeosebi dintre ele”.

Este exact ceea ce se petrecea atunci, aşa cum s-a petrecut după un secol în spaţiul „butoiului cu pulbere”, Eminescu încă de la începutul penultimului deceniu al secolului XIX percepând/descifrând indubitabil acele „aspiraţii atât de contrarie” aţâţate premeditat de acele „influenţe de dinafară” periculoase pentru fiecare popor, România fiind la rându-i primejduită.

Înfrânt la 1878 pe frontul din Balcani, Imperiul Otoman pierde unele influenţe (România, Serbia, Muntenegru) şi teritorii paşalizate (Bulgaria de nord, Bosnia şi Herţegovina, acestea două fiind lacom „îngurgitate” de Imperiul Austro-Ungar), dar nu dispare cu totul. De fapt, intră în starea, cum îl diagnostica De Blowitz, „Omului bolnav” al Euroasiei, nemairămânând „decât să i se facă disecţia şi să se distribuie ce a mai rămas prin muzeele anatomice ale Europei” („Une course à Constantinopole”, Paris, 1884, p. 270).

Aşadar, influenţele stârnitoare de orgolii şi pretenţii etnice teritoriale veneau, şi făţiş, şi insidios, şi dinspre Sankt-Petersburg, şi dinspre Viena, Paris şi Londra, dar şi dinspre „Omul bolnav” însuşi […].

Analiza şi portretizarea etno-psihică a popoarelor din balcanicul „butoi cu pulbere” (n.r. vezi editorialul lui Eminescu de pe prima pagină), fiecare încercând a-şi construi propriile statalităţi naţionale moderne, ieşite, mai mult sau mai puţin de sub obrocul Sublimei Porţi otomane, ne descoperă un Eminescu excelent informat şi care, astfel, ne oferă caracteristicile specifice ale pretenţilor/revendicărilor grecilor şi, mai abitir, ale bulgarilor, care şi acum o sută treizeci de ani şi mai bine, ca şi astăzi, confini în visările/iluziile lor de măreţie statal medievală cu maghiarii, ţineau morţiş să refacă primul imperiu/ţarat (secolele VII-IX) „al bulgarilor şi românilor” (romeilor), şi pe cel de-al doilea imperiu/ţarat întemeiat de fraţii valahi Asan (de unde şi numele dinastiei), Petru, Ioniţă (Kaloianes) şi Ivan Asan II.

Un imperiu româno-bulgar care a cuprins între fruntariile sale, la sfârşitul secolului XI şi în prima jumătate a secolului următor, prin expansiuni succesive, un vast spaţiu între Dunăre, Marea Neagră, Marea Egee, sudul fostei Iugoslavii. De aici şi pretenţiile bulgarilor – bine sesizate de Eminescu – pe seama tuturor vecinilor lor şi care au dus la al Doilea Război Balcanic, din 1913, Sofia suferind o umilitoare înfrângere.

Cât priveşte Dobrogea/Scithya Minor, pe care o tot revendică, in absurdo, Bulgaria, o obsesie revizionist şovină ca şi aceea a Budapestei cu privire la Transilvania, Eminescu preciza, în corectă cunoştinţă de cauză istorică, că provincia inter danubiano-pontică daco-românească, voievozii de dinaintea lui Mircea I cel Bătrân au readus-o la ţară biruindu-i pe migratorii tătari care o cuceriseră de la Imperiul Bizantin în secolul XIII.

Şi că, Mircea, de fapt, o realipeşte Ţării Româneşti, după ce sultanul Murat I Augustul o invadase, despotul  Ivanco, fiul lui Dobrotici, încheind, la 1386, un tratat de suzeranitate cu otomanii. Domnitorul, sprijinit de contingente româneşti dobrogene, biruindu-l pe marele vizir Ali-paşa în iarna 1388-1389, îi alungă pe osmanlâi din Dobrogea şi, deci, readuce la patrie provincia danubiano-pontică.

Pe care, e drept, o pierde definitiv în 1417 când ordiile lui Mehmed I Celebi o cuceresc. Pe drept cuvânt, Eminescu, bun cunoscător al domniei lui Mircea I cel Bătrân, conchide că Sofia nu avea niciun drept asupra acestui pământ românesc redat, exact la patru secole de când turcii o ocupaseră, prin hotărârea Congresului internaţional de pace de la Berlin din iunie-iulie 1878, proprietarului de drept, poporul român.

Înainte însă de a comenta concluziile acestui „studiu de caz”, aduc în discuţie, complinitor, pentru viziunea sa geopolitică holistică, editorialul „La un an nou” apărut în „Timpul” din 1 ianuarie 1883.

Dacă în „Răsăritul Europei…” Eminescu vorbeşte despre tendinţele expansioniste ale fiecărui popor din Peninsula Balcanică „spre a putea exercita cu succes o predominanţiune asupra celorlalte”, aici „cu succes” având o evidentă conotaţie ironică, în „La un an nou”, turbulenţele etnonaţionaliste din „butoiul cu pulbere” sunt circumscrise uriaşului joc de interese ale unor mari puteri, proiectat pe fundalul aceleaşi „Chestiuni Orientale”.

Joc în care tânăra Românie independentă este prinsă „între furtuna ce vine din apus spre a întâmpina pe cea de răsărit”. Cu predicţia – valabilă până în zilele de acum, iată genialitatea vizionară geopolitic a lui Eminescu, însoţită de o critică săgetare a establishment-ului politic al vremii lui, perfect valabilă şi în timpul democratic postdecembrist, o copy-paste, deci – că soarta noastră „nu depinde de noi, va fi determinată de alţii, şi totuşi guvernul se ocupă cu chestiuni care au menirea să agite opinia publică”.

Şi că – strălucită şi sintetică diagnoză a „stării de a fi” a românilor, şi atunci, ca şi la acest început de mileniu, cum a fost, de altfel, dintotdeauna – „Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muchie de despărţire” între tempestele geopolitice. A fost şi este „o muchie de despărţire”, dar este şi, o buturugă mică de care s-au împiedicat/ şi se mai împiedică uneori carele mari ale istoriei.

În editorialul „La un an nou”, Eminescu a realizat, aşa cum relevam, o baleiere holistică a tabloului geopolitic european, tablou în care România îşi va fi avut locul şi rolul său pe care, din păcate, clasa politică nu le-a onorat cu demnitate în „situaţia gravă în care ne aflăm” – şi nu o dată ne-am aflat în atare situaţii, ne aflăm şi acum –, şi ştiţi de ce, pentru că, în spirit caragialesc, „mai jucăm comedia luptelor politice”. Se joacă şi în această contemporaneitate nefericită.

Dar ce a observat cu acuitate Eminescu? A observat, deconspirându-şi astfel şi o viziune filosofică originală, în care – şi iar mă văd nevoit să fac trimitere la genialitatea sinergică a lui Eminescu – există exprimată o legătură cosmică determinativă între legea eternă a dinamicii universului şi legile care, „mai greu de cunoscut, dar supuse aceleaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile”. A observat, aşadar, că „marile evenimente istorice […], deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acestea tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească”.

Este o viziune deterministă. Dar numai la Eminescu atât de surprinzător expusă.

Apreciam că, Eminescu şi-a formulat o viziune holistică geopolitică exactă asupra mişcărilor de pe „tabla de şah” a Europei, mişcări care vizau, în acţiunea marilor Puteri, şi sud-estul continentului, România fiind prinsă inevitabil în acest joc […].

Aş spune că, în ceea ce priveşte poporul român, „mica comedie a luptelor sale dinlăuntru” este unul din păcatele sale originare, perpetuându-se până în zilele noastre, păcat practicat cu obstinaţie de clasa sa politică şi de leadership-urile partidelor aflate, într-un moment sau altul, la Putere.

Şi dacă nu s-ar produce această „comedie a erorilor” i-ar fi mult mai bine, şi ar evita la timp primejdiile care-l pot arunca în haos. Primejdii care, ca să rămân în epoca în care Eminescu şi-a publicat cele două editoriale, îl pândeau din toate azimuturile geopolitice împrejmuitoare.

Dar cum aceste primejdii au vizat „starea de a fi” a României devenită stat de drept independent şi suveran, beneficiind de o monarhie consolidată, şi care a modernizat în ritm accelerat un stat mărit teritorial în urma războiului ruso-româno-turc de la 1877-1878, având astfel efectul unui magnet salvator pentru românii înstrăinaţi din Transilvania, Basarabia şi Bucovina, ne-o spune cu o claritate analitică geopolitică Eminescu în cele două editoriale.

În acea epocă, şi este surprinzător pentru un om fără propensiuni politice profesate, şi mai ales pe direcţii de implicativităţi, ca responsabilitate la nivel de decizie statală, în politica externă, deci, este surprinzător cât de exact şi de sugestiv, produs al genialităţii sale, a definit „starea de a fi” geopolitică a României, definire perfect valabilă şi după 120 de ani, chiar dacă, între timp, paradigmele situaţiei internaţionale din marea zonă central-est-sud-est europeană s-au schimbat, dar, pe fond, pretenţiile şi ameninţările unor vecini au rămas aceleaşi.

Şi tot pe fond, confruntarea dintre Occidentul euroatlantic şi Rusia nu s-a încheiat, şi nu sunt semne că se va încheia curând, doar mijloacele politice, economice şi militare au fost, sunt şi vor fi altele.

Iar Eminescu a pus, deci, diagnosticul precis – care poate fi luat şi ca avertisment pentru clasa politică românească – al „stării de a fi” geopolitice: poporul român, „este pus ca o muchie de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit” […].

Dr. GEORGE COANDĂ

Titlul original: „Eminescu şi «starea de a fi» a României pe «tabla de şah» a Europei Balcanice  – O hermeneutică geopolitică” (fragment)

Sursa: CERTITUDINEA nr.103

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină