Paulo Coelho: „AM SCRIS O CARTE DESPRE O INSTITUȚIE MENTALĂ, TATA”

Am intrat într-o cabină cu gresie. Era un pat acoperit cu un cearșaf de cauciuc și lângă pat un fel de aparat cu mâner.

„Așa că o să-mi dai tratament cu șoc electric”, i-am spus doctorului Benjamim Gaspar Gomes.

„Nu vă faceți griji. Este mult mai traumatizant să vezi pe cineva care este tratat decât să faci singur tratamentul. Nu doare deloc.”

M-am întins și asistentul mi-a pus un fel de tub în gură pentru ca limba să nu mi se rotească înapoi. Apoi, pe fiecare tâmplă, a pus doi electrozi, mai degrabă ca auricularele unui telefon.

Mă uitam la vopseaua decojită de pe tavan când am auzit mânerul răsucindu-se. În clipa următoare, o perdea părea să-mi cadă peste ochi; vederea mea s-a redus rapid la un singur punct, apoi totul s-a întunecat.

Doctorul avea dreptate; nu a durut deloc.

Scena pe care tocmai am descris-o nu este preluată din cartea mea, „Veronika decide să moară”. Vine din jurnalul pe care l-am scris în timpul celui de-a doua ședere într-un spital de boli psihice.

Era în 1966, începutul celei mai negre perioade a dictaturii militare a Braziliei (1964-1989) și, ca printr-un reflex natural al mecanismului social, acea represiune externă devenea treptat internalizată (nu spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Statele Unite.Statele de azi, unde un bărbat nici măcar nu îndrăznește să se uite la o femeie fără să aibă un avocat lângă el).

Atât de mult încât familiile bune din clasa de mijloc au considerat pur și simplu inacceptabil cum copiii sau nepoții lor să vrea să fie „artişti”. În Brazilia la acea vreme, cuvântul „artist” era sinonim cu homosexual, comunist, dependent de droguri și nebun.

Paulo Coelho. Text integral în limba engleză

https://paulocoelhoblog.com/2022/03/04/ive-written-a-book-about-a-mental-institution-dad/

Foto Niels Akermann

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină