„Datul natural” al femeii în secolul al XIX-lea

Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, „chestiunea feminină” se conturează drept temă principală în numeroase studii realizate de medici, filozofi și comentatori sociali din America și Europa Occidentală.

Aceștia insistă asupra diferențelor dintre femei și bărbați, având convingerea că mintea și corpul femeii sunt în mod „natural” mai aplecate spre spațiul domestic și spre simțire, în timp ce bărbații erau la fel de „natural” mai raționali, drept urmare superiori.

„Diferența biologică dintre sexe apare ca o justificare naturală a diferenței socialmente construite dintre genuri, și în special a diviziunii sexuale a muncii.”

Argumentele medicale și biologice erau utilizate pentru a certifica rolurile tradiționale și pentru a bloca accesul femeilor la educație, diverse profesii sau la controlul reproducerii.

Se considera că, în comparație cu bărbatul, femeia are capul și creierul mai mici, mușchii și sistemul nervos mai slabi, un simț moral intuitiv, dar primitiv, care îi limitează rolul în societate la sfera domestică.

Contraargumentele nu întârzie să apară. Harriet Taylor în lucrarea „The Enfranchisement of Women” (1851) respinge noțiunea de domesticitate „naturală” a femeii și supunere față de bărbat.

Provoacă noțiunea de „incapacitate” a femeii de a participa la viața publică, subliniind că legile restrictive împotriva unei astfel de participări erau de prisos.

O altă lucrare emblematică, „The Subjection of Women” (1869), semnată de John Stuart Mill (soțul lui Harriet Taylor), dezvăluie inegalitățile grave dintre bărbați și femei din perioada victoriană.

În perspectiva autorului, subordonarea „sexului slab față de cel mai puternic” se bazează doar pe teorie, mai degrabă decât pe fapte. De asemenea, el compară restricțiile impuse vieții femeii cu sistemul oribil al sclaviei.

Concomitent, viziunea unei ipostaze naturale trupești a omului apare și în Țările Române, popularizată atât prin lucrări de specialitate („Antropologhia sau Scurtă cunoștință despre om și despre însușirile sale” de Pavel Vasici-Ungureanu (1830), „Oglinda înțelepciunii, cunoștința sineșului, coprinzătoare de Antropologie și Cosmologie spre aflarea puterilor omului și ale naturii” de Șt. V. Episcopescu (1843), cât și în periodice precum Curierul Românesc sau Albina Românească, adresându-se astfel unui public mai larg.

Publicațiile străine dedicate „chestiunii feminine” nu întârzie să-și facă simțită prezența în mediile elitei intelectuale românești.

Urmând exemplul Occidentului, autoritatea științifică autohtonă insistă asupra diferențelor biologice dintre bărbați și femei, susținând cu tărie că femeia este condamnată la slăbiciune și boală, având o fiziologie în mod inerent patologică.

Mai mult, medicii priveau cu suspiciune munca intelectuală a femeii, considerând că, mai ales la pubertate, aceasta interfera cu dezvoltarea normală a sistemului reproductiv feminin.

Nicolae Negură, în lucrarea „Igiena publică și privată” (1873) afirma: „Sistemul inervației spinale la femei este mai pronunțat iar creierii sunt incontestabil mai mici.

De acolo vine că femeile au mai dezvoltate simțurile și mai puțin inteligența”, ceea ce nu le permite să urmeze cursurile învățământului superior sau să ocupe funcții de decizie.

Diferențele nu sunt doar de ordin fizic, ci privesc deopotrivă psihicul. Dominată de sentimente și pasiuni, femeia nu poate pretinde să îndeplinească în câmpul muncii aceleași atribuții ca bărbatul, mulțumindu-se a rămâne „inima corpului social”.

Chiar și bărbații care acceptau egalitatea între sexe considerau că femeile nu trebuie să se amestece în afacerile politice, căci le-ar extenua.

Părerea „oamenilor de știință”, conform căreia femeia este proiectată pentru o viață mai degrabă instinctuală, cu impulsuri și pasiuni exacerbate care trebuie controlate, vine în completarea perspectivei cultivate de societatea tradițională.

În ruralul românesc, femeia era considerată a doua creație, dependentă de bărbat. Nu i se recunoștea dreptul de a gândi și mai ales de a lua hotărâri, care era privilegiul bărbatului în calitate de „cap al familiei” și „stâlp al casei”.

Doar prin căsătorie și maternitate femeii i se deschidea o poartă de mântuire. Tot prin căsătorie reprezentantele sexului slab se protejau de isterie, gravă maladie care le amenința sănătatea.

Mariajul era văzut ca o necesitate fiziologică deoarece; „raporturile sexuale reglează umorile, iar o bună igienă conjugală permite evitarea apariției isteriei, deci fericirea femeii și a familiei.”

Astfel, corpul femeii devine un personaj ambivalent, pe de o parte idealizat în nuvelele și romanele sentimentale, atâta timp cât îmbrăca haina convențiilor, iar pe de altă parte „disecat” de criticii cei mai înverșunați, atunci când îndrăznea să provoace status quo-ul, să desconsidere ideea consacrată de feminitate.

În răspunsul dat de elita intelectuală și socială românească la problema „datului natural” se observă pertinența argumentelor, susținute de studii științifice internaționale. Odată depășit determinismul biologic, membrele asociațiilor feministe puteau înainta agenda schimbării statutului civil și politic al conaționalelor lor.

Într-un articol percutant, Sofia Nădejde, om de litere și susținătoare a mișcării de emancipare a femeilor române, contestă opinia lui Titu Maiorescu (exprimată cu prilejul unei Conferinţe, Darvinismul şi progresul intelectual, ţinută în mai 1882 la Ateneul Român), potrivit căreia ar fi fost cu neputinţă să se încredinţeze „soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană e cu 10% mai mică. Abia ajung azi creierii cei mai dezvoltaţi – susţinea liderul junimist – pentru a conduce o naţiune pe calea progresului şi a prosperităţii materiale„.

Ea consideră că greutatea nu este o măsură relevantă, calitatea materiei cenușii prevalând.

Dacă ar conta greutatea creierului, ar trebui luat în considerare și raportul dintre greutatea creierului şi greutatea corpului, caz în care femeile ar avea câștig de cauză cu mai mult creier/kilogram.

De altfel, studiile de antropologie fizică relevaseră faptul că, de-a lungul istoriei speciei umane, dimensiunea creierului uman scăzuse constant, atât la bărbaţi cât şi la femei.

În articolul „Drepturile femeii” (Dochia, anul I, nr. 3, iulie 1896), Adela Xenopol, scriitoare, militantă pentru drepturile femeii și o jurnalistă inovatoare, susținea că femeia nu este inferioară bărbatului, cum încearcau unii să acrediteze.

„Biata femeie! Ea a trebuit să ceară drepturi pentru ca îndată bărbaţii să alerge să le cântărească creierul. Ar fi de dorit să nu se mai măsoare inteligenţa cu cântarul, ci cu produsul ei. […]”

În viziunea ei, însușirile, calitățile și capacitățile feminine sunt aceleași întâlnite în cazul bărbaților, dar numai educația le poate scoate la lumină și face eficiente.

„Numai atunci se va putea constata inteligenţa ei, când pentru femei ca şi pentru bărbaţi va fi o singură educaţie şi în aceeaşi întindere.” Faptul a fost demonstrat la acea vreme de numeroase femei, care au trecut cu bine examene create pentru inteligenţa raţională a bărbaților.

Menţionăm aici doar pe Christina Cutzarida, doctor în medicină la Paris, în anii 1880 şi pe Sarmiza Bilcescu, prima femeie doctor în drept la Sorbona.

Text: Alexandra Rusu

Bibliografie:

Pierre Bourdieu, Dominația masculină, București, Meridiane, 2003.

Maria Bucur, Mihaela Miroiu (ed.), Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politice românești, Iași, Polirom, 2002.

Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, București, Meridiane, 2003.

Carmen Huluță-Mihalache, Trei ipostaze ale corpului feminin sau despre sexualitate și sacru, în Caiete de antropologie istorică, Anul II, nr.2(4), Cluj-Napoca, Accent, 2003.

Ștefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc: antologie de texte (1838-1929), Iași, Polirom, 2002.

Vintilă Mihăilescu, Antropologie. Cinci introduceri, Iași, Polirom, 2009.

Nicolai Negură, Igiena publică și privată, București, Typ. Thiel &Weiss, 1873.

Constantin Șăineanu, Chestiunea feministă, Craiova, Stab. de Arte Grafice Ralian şi Ignat Samitca, 1905.

În imagine: Johann Frankenberger (1807-1874), Portret de femeie (1856), lucrare pe care o puteți admira la Casa Filipescu-Cesianu.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină