Oameni, nu forme…

De când cu «vulgarizarea științelor», în felul superficial cum se face de obicei, și politica s-a vulgarizat. Ba, în multe părți a devenit și devine chiar a vulgului. Mai ales în țările care se mândresc cu democratismul lor «înaintat» și cari, tot ele, se plâng mereu de o enormă supraproducție de legi fără rost.

De ce să ne mai mirăm? Dacă în ziua de azi fiecare copil se naște cu drepturi politice? De ce nu ar reclama fiecare june major dreptul de a cârmui și el statul? Și el le reclamă mereu. Mai pretutindeni.

Omul cu oarecare cultură serioasă, boierul de neam, negustorul, funcționarul, meseriașul harnic s-o fi pricepând, nu s-o fi pricepând la treburile statului, îndoială însă nu mai rămâne că măturătorul de stradă, și mulți, mulți alții, de aceeași inteligență și cultură, reclamă și obțin mereu aceleași drepturi politice.

Tot mai mari, tot mai «integrale». Și cum destoinicia politică nu se găsește pe toate potecile, și unde s-o fi găsind ea fiind mereu înlăturată, era și e fatal ca o seamă de state să ajungă zilnic a fi conduse de oameni din ce în ce mai fără experiență, adeseori chiar fără nici o seriozitate morală.

Reformatorii mereu se înmulțesc, și reformele mereu dau faliment

Antiliberală cum e din firea ei, democrația radicală a decretat și decretează, d. p., ca fiecare cizmar să-și legitimeze destoinicia sa producând un brevet de capacitate, adică așa un fel de diplomă de licență în științele cizmăriei, cum s-ar zice.

Măsura aceasta poate fi, din punctul de vedere al «reacțiunii» mele, și bună, și rea, după cum e țara și după cum sunt împrejurările respective.

ăci «reacțiunea» de multe o fi putând fi acuzată, de mania generalizărilor pripite însă și a rigorismului după teorii de cabinet nimeni nu o poate învinovăți pe bună dreptate.

Democratul radical însă – repet iarăși: nu liberalul cel adevărat – e deducția și consecința politică întrupate.

De aceea, el fiind din principiu contra dezvoltării pacinice, mereu potrivite naturei; fiind din principiu în contra libertății de acțiune și deci a concurenței puterilor, fiind astfel un susținător a tot felul de măsuri polițienești, din ce în ce mai severe, chiar în domenii unde nu au nici un rost; el fiind, cu un cuvânt, pentru o dezvoltare galopantă, artificială, și imitând întocmai idei și așezăminte străine cari îi plac lui personal – democratul, zic, cere cizmarilor brevete și copiștilor licențe, numai oamenilor politici și administratorilor publici nu le cere nimic, ce ar face o dovadă mai serioasă despre aptitudinile lor de oameni de stat și administratori.

Un biet cizmar trebuie să dovedească că are o destoinicie reglementară pentru facerea cizmelor; firește, ca nu cumva să facă vreo pereche ce nu s-ar potrivi cerințelor clientului. Și probabil că, de când cu asemenea prevăzătoare legi, regulamente și certificate democratice, lumea nu s-o mai fi plângând de ghete prost făcute, nici de scumpete, nici de concurență și nici de bătături…

Prea bine. Dar de ce până și calfelor de cizmar nu li se mai cere nici un brevet de capacitate în chestiuni politice?… Aici pot «munci» în libertate? Neturburați de nimeni? Democrații nu le cer decât manifestarea «voinței» lor sacrosancte, importantismele lor molecule din construcția teoretică a «suveranității poporului».

Ceea ce ar putea face pe orice «reacționar» să conchiză că, după luminoasa concepție a unui democrat, confecționarea încălțămintelor e o afacere «socială» mult mai însemnată decât «confecționarea legilor» și paza lor? Căci pentru încălțăminte tot el, democratul, cere maeștri cu brevete, afacerile statului însă le dă, mereu și cu seninătate, pe mâna tuturor cârpacilor.

Așa fiind, – și gluma-glumă, dar de fapt așa este, – nu trebuie să ne prinză mirarea văzând că în multe țări reformatorii mereu se înmulțesc, și reformele mereu dau faliment. Democrații cred în atotputernicia hârtiei tipărite.

A legilor făcute de toți cei ce nu se pricep la ele. Democrația mai crede în atotputernicia certificatelor și mai ales a dinamicei electorale.

Neapărat că și certificatele, și considerațiile de partid dau uneori oarecare indicii de valoare și înlătură multe uscături. Mai ales în țări culte. Dar, vorba românului, „pe lângă copacii uscați ard și cei verzi”.

Principiu englezesc; nu diploma, ci caracterul omului!

Acum doi ani, se ținu la Londra un congres general al celor ce cred și ei – în sfârșit! – că e timpul suprem ca statele să se ocupe mai ales de educația morală a tinerimii. Eu însumi cred de mult că intervenția statului în acest domeniu e legitimă, chiar indispensabilă, și în cazul când ar admite o absolută libertate în instrucția profesională propriu-zisă.

Unul din oratorii acelui congres zicea, între altele, că este o mare greșeală a face dependentă valoarea omului de certificatele lui, că în cele mai multe cazuri acestea de fapt nu însemnează nimic, căci lucrul de căpetenie e individualitatea omului, capacitatea lui reală și caracterul lui moral: integritatea lui, puterea și dragostea lui de muncă, iar nu sărăcăciosul bagaj de cunoștințe reglementare pe baza cărora a obținut – cum va fi obținut – un certificat oarecare.

Și într-adevăr, dacă îți dai seamă de mizeriile din viața publică, de călcările de legi și hatârurile din administrație, de lipsa de la datorie, de nepriceperea și de venalitatea multor funcționari chiar cu diplome în regulă, trebuie să admiți că una din cauzele cari produc această tristă stare de lucruri este faptul că bărbații de stat nu mai țin seamă de valoarea omului, ci în prima linie de considerații electorale, și apoi cel mult de certificate, de hârtii.

Englezii au fost multă vreme și mai sunt, în parte, și astăzi poporul cel mai politic. Pentru că sunt oameni practici. Iar politică bună nu poate face decât omul practic. Și de la englezi e vorba înțeleaptă: să pui pe fiecare om la locul pentru care se potrivește.

Dar ei și în această privință nu se iau după forme goale, ci după realitate. La ei, certificatele și formalismul sec nu joacă aproape nici un rol. Cu atât mai mult însă se prețuiește la ei omul de ispravă, oricine ar fi el.

A lor maxima cuminte: oameni întregi, nu reforme, nu hârtii! Doară o calitate absolut indispensabilă, cea mai esențială, pentru un bărbat de stat este să cunoască oamenii, să știe să-și aleagă colaboratori pricepuți, harnici și onești.

Izbutește în această alegere, e om de stat; dacă nu, oricine ar fi el, cade cu rușine. De câte ori nu se aude zicându-se despre oameni politici de seamă: „Păcat de el; dar n-are oameni, e prost înconjurat, n-are să facă nimic”. Și nu face nimic sau nu face decât rău.

Și în biserică, și în școală, și în administrație și justiție, și în armată lucrurile ar merge strună, dacă în loc de nesfârșite nelegiuiri teoretice, costisitoare și mereu reformate, statul s-ar fi îngrijit din timp a pune, măcar la locurile mai de frunte, oameni potriviți la aceste locuri, personalități puternice.

Aceștia, la rândul lor, își puteau găsi și și-ar fi găsit tot colaboratori vrednici de ei. Numai astfel legile existente se pot executa cum trebuiesc executate. Și nicăieri nu este o mai mare nevoie de a alege și numi oameni harnici, și nu simpli partizani sau purtători de hârtii, ca în statele tinere.

Numai alegând și numind întâi oamenii după destoinicia lor adevărată, în vederea binelui public, iar nu al partidului, – te poți aștepta apoi la rezultate pozitive în diferitele ramuri ale vieței publice.

„Apoi eu mare, tu mare, dar desagii cine-i duce la moară?”

Mai presus de orice stăruinți electorale, mai presus de orice certificate, este această alegere ce trebuie făcută între inteligențele cu și între cele fără caracter, între oamenii de acțiune politică și moralizatoare și între cei cu apucături politice rele.

Trebuie să devină o neschimbată maximă politică, o regulă de fier, pentru fiecare om de stat, a căuta din timp să cunoască ăersonalitatea morală, în înțelesul larg al cuvântului, a celor deopotrivă indicați pentru aceeași treabă și a da, între toate împrejurările, preferință celor cu caracter puternic față de cei slabi de înger. De sus trebuie începută această operă de îndreptare, de sus trebuie să pornească curentul de a alege, cu patriotică lepădare de sine, oamenii întregi dintre sferturile de oameni, dintre lepădături.

Dar cum vrei ca o asemenea serioasă distribuire de roluri să se poată face dacă orice numire depinde, mai întâi și întâi, de teorii democratice imposibile? Apoi în orice democrație lumea a crezut și crede că legile pot înlocui onestitatea și buna-credință moștenită din străbuni.

De aceea, în mai toate democrațiile, fiecare om e bănuit. Fiecare. Căci democrația, exclusiv legalistă prin chiar firea ei, trebuia să pornească de la prezumțiunea că toată lumea e compusă din mișei; că îndeosebi, fiecare ministru nu va fi onest decât legat de mâini și de picioare de fel de fel de clauzule la numiri. De clauzule pe cât de ridicole, pe atât de dezastruoase.

Evident, dacă și măturătorul de stradă poate deveni ministru!… Deocamdată numai în teorie, dar cu vremea aici vom ajunge.

Căci astăzi, măturătorului de stradă nu-i închide calea decât aristocrația noastră, – a celor ce, deși nu suntem aristocrați propriu-ziși, cu blazoane, dar de fapt tot suntem «aristocrați» față cu măturătorii de stradă.

Cel puțin mie așa mi se pare că nici un avocat, doctor, profesor sau negustor nu se consideră egal cu ei. Apoi «vulgarizarea științelor» are să-i învețe repede-repede și pe măturători evanghelia «Drepturilor Omului». Mai mult nu le trebuie.

Căci cum toată înțelepciunea democratică se reduce la câteva fraze, la voința individului generalizată la mulțime, «evoluția progresivă» e pe cea mai bună cale. Norocul e că deocamdată până și calfele se consideră «aristocrați» față de azi umilii măturători de stradă.

O fi bună o doză mică, bine potrivită, de democrație, de egalitate civilă, acea faimoasă «picătură de untdelemn democratic». Nu însă democrație cu vadra.

O fi având românul dreptate când se întreabă, cu sângeroasă ironie, în fața teoriilor de democrație rurală: „Apoi eu mare, tu mare, dar desagii cine-i duce la moară”?

Și astfel ne-am pomenit cu constituții după care ministrul nu-i decât o marionetă în mâinile deputaților și alegătorilor. El știe, d. p., foarte bine că numirile cutare nu corespund nevoilor statului: că candidații la cutare funcțiuni sunt niște secături sau chiar mai răi; că ar trebui numiți alții, mai de seamă etc. Dar el nu e ministru, ci slugă.

Personalitatea lui, dacă o are, e coborâtă la rangul unui funcționar ce înregistrează stăruințele celor ce adesea, foarte adesea, nu au nici o pricepere și nici un simțământ pentru interesele mari ale țărei.

Iarăși o consecință logică a principiului democratic că guvernul e «sluga poporului». De fapt, nici un guvern democratic nu e, în înțelesul profund al lui Frederic cel Mare, «servitorul statului» și prin stat, numai prin el, servitor al poporului. Fiecare guvern, în orice democrație, e pur și simplu sluga unei infime minorități de alegători «cu influență», speculanți la bursa democratică. O pățanie fatală a tuturor democrațiilor: „prea ferindu-se de ploaie dau mereu în noroaie”, cum zice românul.

Astfel toți oamenii de adevărată valoare sunt sistematic, fatalmente, dați la o parte și înlocuiți, treptat-treptat, cu cei fără vrednicie, dar «cu fler» în epocele democratice. În zadar, din statul în decadență tocmai cei nevrednici profită. „E un pom căzut din care toată lumea taie lemne”.

Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020

Sursa: CERTITUDINEA nr.102

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină