Epopeea Independenței și a Unirii. Semnificația domniei lui Mihai Viteazul  

Soluția găsită de societatea românească la sfârșitului de secol XVI pentru ieșirea din impasul economic și politic, pentru înlăturarea amenințării care plana concentric, la toate fruntariile românești din partea Imperiului Otoman, a Germaniei și a Poloniei a constat în lupta armată, în reconstituirea, într-o primă etapă a „blocului dacic” (Edward Barton), a frontului unic, de luptă, românesc, în alianța lor politico-militară și, într-o a doua etapă, în Unirea lor.

Țările Române, sau „Daciile, adică Transilvania, Valahia și Moldova”, cum le numeau marii cărturari umaniști ai epocii (Joannes Bisselius, Lazaro Soranzo, Paolo Sartorio, etc.) vedeau în unificare singura garanție a obținerii și salvagardării deplinei independențe în raport cu Poarta suzerană și posibilități sporite de eliberare și readucere în hotarele viitorului stat unic românesc a tuturor teritoriilor aflate sub ocupație străină, polonă, imperială, și, îndeosebi, otomană.

Refacerea Țării Muntenești

Mihai Viteazul, principele intrat în conștiința românească și universală ca simbol al Unirii tuturor românilor, făcându-și un țel din refacerea „Daciei” independente, a ajuns domn al Țării Muntenești în septembrie 1593 și a trecut imediat la acțiune în vederea traducerii în faptă a programului său politico-militar care prevedea: obținerea neatârnării Țării Muntenești, realizarea Unirii, obținerea recunoașterii internaționale și crearea unui aparat de stat puternic, unic, în măsură să asigure stabilitatea domniei și a dinastiei pe care o instaura.

În acest scop el a inițiat, paralel cu acțiunile diplomatice, un amplu program de modernizare a organismului militar și pregătire a teritoriului pentru apărare.

Astfel a făcut însemnate comenzi de armament în orașele transilvane și a repus în funcțiune atelierele de tunuri și pulberăriile de la Târgoviște, distruse în retragere de Petru Cercel.

A restructurat organismul tradițional, a mărit parcul de artilerie al oștirii de curte și a luat măsuri pentru dotarea infanteriei cu arme de foc portabile si a început construirea de „șăici” (mici nave de luptă) […].

Șah politic în trei cu Habsburgii, Polonia și Înalta Poartă

Obținerea independenței Țării Românești pe calea armelor crease premisele trecerii la înfăptuirea unității statale, contribuind, în același timp, însă, ca în cazul oricărui război de coaliție, la adâncirea divergențelor dintre aliați.

Sigismund Bathory și magnații unguri din Transilvania vedeau în ascensiunea lui Mihai o gravă amenințare nu numai pentru proiectele lor de reunificare a „Daciei” în interes propriu, dar și pentru însăși poziția lor de clasă asupritoare străină în principatul românesc intracarpatic, motiv pentru care au căutat să răpească meritele domnitorului român, printr-o propagandă abilă la curțile europene, neezitând chiar să-l acuze, în fața lui Rudolf al II-lea, de trădare.

Politica ambițioasă a Poloniei și cea duplicitară a Casei de Habsburg trădau și ele intențiile agresive ale acestor doi competitori la stăpânirea spațiului românesc.

Pentru a nu trezi reacția celor interesați, Mihai a desfășurat o intensă activitate diplomatică, stabilind largi contacte cu păturile conducătoare ale principatelor, folosind conflictele și disensiunile dintre adversari interni (nobilii unguri) și externi ai ideii unității.

Abil diplomat, Mihai a trimis tuturor celor interesați – imperialilor, Poloniei și Porții – propuneri de alianță solicitându-le, pe rând, acordul și chiar sprijinul armat (al fiecăruia împotriva celorlalți doi); a intervenit în secret pe lângă marele vizir Ibrahim pe care l-a convins să-i acorde steag de domnie ca semn al recunoașterii drepturilor sale în principatul românesc intracarpatic; a strâns contactele atît cu partida proimperială din Transilvania, grupată în jurul comisarilor imperiali David Ungnad Și Mihai Szekely, cât și cu secuii, buni soldați, nemulțumiți de ofensiva Bathoreștilor împotri va previlegiilor lor, pentru ca, în final, să treacă la acțiune.

Programul politico-militar al domniei lui Mihai Viteazul

Potrivit declarațiilor lui Mihai la tratativele cu Habsburgii din vara lui 1598, planul Unirii prevedea inițial: „să-l alunge din Moldova (pe Ieremia Movilă n.n.) și să scape de un dușman și un trădător atât de rău”, fapt pentru care cerea acordul Habsburgilor.

Ulterior, avea să prindă Transilvania ca într-un clește strategic, bazându-se pe partida românească de acolo, cum informau spionii imperiali Sigismundo della Torre (27 mai 1597), Erich Lassota (14 septmebrie 1597), Ștefan Szahoi și Nicolae Istvanffi (11 iunie 1598), Mihai urmărind, în fapt, potrivit informatorului Giovanni de Marini Poli (31 ianuarie 1598) „să unească toate teritoriile de la Marea Caspică până la Buda”, iar în sud să ia de la Dunăre „în stăpânire această țară, până în munți (Pind) cu participarea locuitorilor”.

Obținuse sprijinul sultanului și al hanului Crimeii, care-l recunoșteau domn între Tisa și Nipru, așa cum o dovedesc scrisoarea din februarie 1600 a lui Mehmed III Adil (1595-1603) către regele Poloniei Zygmund III Vasa (1587-1632).

Dacă alianța cu Habsburgii, pentru eliberarea Moldovei se perfectase la 9 iunie 1598, cea cu tătarii, împotriva Habsburgilor s-a încheiat la 28 iulie, același an, iar pacea secretă cu otomanii la 16 octombrie, tot în 1598

Pentru că Sigismund Bathory presta tratative cu Habsburgii, să le cedeze Transilvania pentru ducatele Oppeln și Ratibă, pentru ca, sub presiune polonă să abdice în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Bathory, la 29 martie 1599.

Pericolul pierderii Ardealului l-a făcut pe Mihai să modifice, cu toate riscurile, planul Unirii și să intre întâi cu trupe în Transilvania.

De frica întoarcerii armelor de către idolul Europei Creștine, Mihai Viteazul, Habsburgii au fost obligați să accepte explicațiile-i străvezii despre primejdia reprezentată și în Transilvania prin Andrei Bathory (cu care, de altfel, tocmai încheiase un tratat ca vasal, la 29 iunie 1599) de către Polonia care se afla în „stare veșnică de pace cu Poarta” din 1533.

Pentru că numai un nebun aflat în linia întâi a Ligii Creștine și având de apărat un front cât toată linia Dunării Inferioare și maritime, ar fi întors spatele inamicului și ridicându-și toți luptătorii, ar fi atacat Transilvania

Și totuși Mihai a făcut-o, iar sultanul… nu a atacat Muntenia lipsită de apărare. Era limpede că se considera suveran de drept al Ardealului „trecut prin luptă asupra noastră și supus dreptului nostru de domnie”, cum proclama în actele interne și că a făcut „totul cu acordul turcilor”, cum îi destăinuia lui Rudolf al II-lea raportorul dr. Bartolomeu Pazzan, la 7 decembrie 1599.

Campaniile Unirii

Campania din anul 1599 pentru unirea Țării Muntenești cu Transilvania a fost temeinic pregătită și a avut acceptul Porții, cu care Mihai încheiase la 16 octombrie acordul […].

Buna cunoaștere a terenului, a forțelor și posibilităților adversarului i-a permis asigurarea deplasării trupelor în etape de marș de 20-25 km pe zi și realizarea joncțiunii celor două grupări în timpul și locul stabilit.

Potrivit martorului ocular Ioan Darahi, iscoadele cardinalului Bathory au rămas „încremenite de uimire de iuțeala și mulțimea trupelor lui Mihai” […].

Victoria de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) a fost relativ ușoară: secuii au luptat sub comanda sa, nobilii i s-au închinat ca unui reprezentant al împăratului, iar românii pentru care venise ziua mult-așteptată, s-au răsculat […].

Întreaga politică transilvăneană a lui Mihai Viteazul, interesul manifestat pentru întărirea armatei, pentru cetățile în fruntea cărora a pus căpitani români, pentru orașe, ca sprijin împotriva dușmanului extern și a nobilimii, pentru secui, împământenirea unor boieri munteni, încercarea de a-și ridica dintre transilvăneni o pătură de dregători noi și credincioși, efortul de a realiza o simbioză între nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și boierimea română, preocuparea pentru țărănimea și preoțimea română, sprijinirea ortodoxiei, ca factor de cultură și bastion al românismului etc., demonstrau dorința de a face, din această provincie, ceea ce fusese odinioară: inima unui stat puternic, unitar, înglobând întreg spațiul carpato-ponto-danubian.

Acuzația lui Germanico Malaspina, nunțiul papal din Transilvania, că „s–ar folosi de numele împăratului numai ca sperietoare”, intenționând să-și păstreze provincia, era pe deplin întemeiată. Mihai și-a luat toate prerogativele de principe, a introdus limba română ca limbă de cancelarie, iar în documentele interne a semnat „Io Mihai Voievod cu mila lui Dumnezeu domn a toată țara Ardealului” […].

În timp ce marile puteri nu își reveniseră încă de pe urma șocului provocat de îndrăzneala „valahului”, iar în Moldova adversarii săi declarați – Movileștii și fostul principe Sigismund Bathory – își strângeau rândurile sub scutul Poloniei, voievodul a trecut la acțiune mânat de dorința de a încununa efortul de unificare politică a spațiului românesc […].

Campania din 1600 s-a dovedit, în realitate, un marș triumfal, moldovenii trecând în masă de partea lui Mihai, deschizând porțile cetăților, aderând cu tot sufletul la opera care se înfăptuia, încât voievodul putea scrie la 20 ale aceleiași luni bistrițenilor că „Moldova am luat-o astăzi, e sub stăpânirea noastră”, intitulându-se în acte „domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei” […].

Mihai Viteazul, simbolul libertății unității românilor

România devenise o realitate de necontestat pe harta Europei, realitate care a trezit admirația contemporanilor, fiind sintetic exprimată în rapoartele agenților britanici către regina Elisabeta a Angliei: „Mihai, prințul, și-a sporit regatul luând Bogdania (Moldova – n.n.) pe care a alăturat-o Transilvaniei și Valahiei, el devenind prinț unic al acestor 3 provincii” […].

În mai 1600, ca urmare a acțiunilor politico-militare ale lui Mihai, idealul de libertate și unire își afla astfel, împlinirea.„Numele voievodului – nota istoricul umanist Ioannes Bisselius – câștigă prin aceasta o mărime și o celebritate de neînchipuit, care îl răspândi peste toată fața pământului, încât toată lumea era plină de acest nume” […].

Prin moarte, viteazul principe care s-a impus Europei drept unul dintre cei mai valoroși comandanți de oști ai epocii, a devenit un simbol al luptei poporului român pentru libertate și unitate.

Iar victoriile sale pe câmpul de luptă, încununarea cu succes a programului său politico- militar, prin Înfăptuirea Unirii Principatelor Române în anii 1599-1600, au pătruns în conștiința românilor ca un îndemn permanent la acțiune, planul său fiind urmat perseverent în secolele următoare, etapă cu etapă, până la împlinirea din 1918.

Mircea Dogaru, „SCURTA ISTORIE A ROMÂNILOR PE ÎNȚELESUL TUTUROR – De la începuturi până la victoria în «Bătălia pentru România» (11 decembrie 1861)”, Editura Mureșul, Târgu-Mureș, 2021 (fragmente)

Sursa: CERTITUDINEA nr.101

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină