La răscrucea a două lumi

Sunt multe țări în cari cuvântul «națiune» a ajuns de mult a fi ridicol; în cari oamenii serioși nici nu-l mai pronunță. Se poate ceva mai anormal? Dar cine l-a făcut de râs? În prima linie și aproape exclusiv democrația radicală.

L-a făcut de ocară pentru că i-a falsificat înțelesul; pentru că l-a exploatat spre a acoperi și justifica vulgare pretenții individuale-materialiste, concepții politice-fantastice, – cu idealul suprem al unui popor; a coborât astfel aspirațiuni, cu adevărat sfinte, într-un politicianism corupt și corupător.

Dar naționalismul este, în fond, identic cu orice politică cu adevărat patriotică și înțeleaptă. De aceea, se întâmplă că bărbați de stat, cari combat nu numai democrația, ci uneori chiar naționalismul (de fapt, numai declamațiile naționaliste), fac o politică realmente mult mai naționalistă decât toți adversarii lor gălăgioși și nuli, decât mulți naționaliști de iarmaroace, cari sunt adesea nenorocirea unei țări, a unui neam.

Naționalismul, în statele etnicește omogene, este în luptă cu democrația radicală, pentru că naționalismul adevărat nu sacrifică, cum ar vrea democrația, partea ideală a politicei de dragul unor interese materiale trecătoare.

Naționalismul cere respectarea individualității specifice, a personalității morale, a caracterului țărei, și deci, implicit, a poporului, așa cum ni le-au transmis veacurile. El, spre acest sfârșit, cere conservare și o ordonată libertate de dezvoltare pentru popor. Zic libertate, nu însă licență, nu anarhie.

Căci e vorba de o libertate în stat, iar nu de o libertate în deșărturi, cu care individul «suveran» s-ar fi «născând» sau pe care și-ar fi luând-o dumnealui dintr-o grădină fără stăpân, dintr-o căpățână de varză, bunăoară, a cutărui demagog, din văzduh. Politica națională sau patriotică se ferește de teorii abstracte, de doctrine generale și simetrice.

Ea nu se orientează după «evoluțiile» democratismului în «omenire», ci după trebuințele reale ale poporului respectiv, întrucât ele nu-i compromit viitorul. Ea nu aplică remedii universale, când «liberalism», când «democratism», când «colectivism», ci mijloace practice, reclamate de situația poporului, nu de rigorile deducțiilor fantastice.

Ea aplică, în anumite țări și împrejurări, libertăți anumite, în anumită măsură, libertăți cumpănite: that sober freedom, cum le zice Tennyson, nu însă «libertățile omului», nu «drepturile înnăscute», nu «teorii integrale». Dovadă că așa este, e faptul că liberalismul s-a văzut nevoit, în multe țări, a-și adăoga, în urmă, adjectivul «național».

Din păcate însă, un simplu adjectiv nu e suficient spre a da unei țări libertăți naționale: înțeleg libertăți potrivite cu istoria ei de până acum, cu gradul ei actual de cultură.

Din acest punct de vedere, fiecare țară are trebuință de un partid liberal-național pe lângă unul conservator care, implicit, sau este profund național, mai național decât cel liberal, – sau nu are nici un rost.

Și, de fapt, cam așa s-au și dezvoltat partidele acestea până a nu interveni radicalismul democrat care le-a alterat, și le târăște tot mai mult cu sine din patrie spre «omenire», spre cosmopolitism și anarhie.

În vremea din urmă, și democratismul și-a pus pe ici-colo o etichetă tricoloră. Ea însă nu-i servă la nimic. Ea indică numai că asemenea democrați au sentimente naționale, dar nu-și dau seama de rostul și primejdia doctrinei lor.

Un liberalism național, cu alte cuvinte adaptat specificelor referențe dintr-o țară, prefăcut într-o doctrină specială, admisibilă într-o țară anumită, e o necesitate și deci o doctrină fecundă.

El este perfect compatibil cu monarhia și aristocrația țărei, cu toată dezvoltarea ei istorică. El poate trăi în deplină armonie cu elementele politice conservatoare, cu partidul conservator al țărei. Democratismul radical nu poate fi național pentru că este egalitar și intervenționist.

Democratismul niciodată nu poate exista dacă nu va «evolua» spre «destine nebănuite», cerând mereu ca «poporul să se guverneze pe sine însuși».

Apoi această revendicare cardinală a democrației este negațiunea întregei istorii naționale, a prezentului și a viitorului unui stat monarhic, a unui popor cu viitor […].

Naționalismul nu cere, nu este prin nimic obligat a cere, ca «poporul să se guverneze pe sine însuși». El cere o organizație a statului, o formă de guvernământ prin care poporul să colaboreze în politică, dar numai pe măsura celor ce pot colabora din mijlocul lui într-o politică națională.

Naționalismul cere reforme. Da. Dar în continuă potrivire cu trecutul național mai apropiat, nu cu necesitățile «evolutive ale umanității». Reforme în legătură cu dezvoltarea națională de până acum, cu trebuințele naționale de azi.

Repet mereu naționale, pentru că numai niște lunatici își pot închipui că ar fi făcând politică «națională» imitând orbește, ca niște suflete de robi, caii verzi de pe pereții globului, tot ce văd că strălucește în «omenire», îmbătându-se de «progresul planetar», cum se îmbată harapii din Congo de vitriol europenesc, cum se încântau indigenii inculți ai Americei de hârburile de sticlă vopsită ale conquistadorilor portughezi și spanioli plătindu-le cu aurul, cu toate bogățiile țărei lor, cu viața lor.

Naționalismul e politică normală, căci e o politică corespunzătoare cu natura poporului. Și civilizată în forme. Ea se reduce la principiul profund al lui Rivarol: res eodem modo conservantur quo generantur.

Sau dacă vreți, după maxima mai veche încă: naturae non imperatur nisi parendo. Cu alte cuvinte, trebuie să pricepi mai întâi – ceea ce mai nici un democrat din Europa nu pricepe – care adică este firea statului, firea unei naționalități.

Iar dacă o cunoști, atunci trebuie să te conformezi ei, nu gusturilor tale, nu fantoamelor tale de idei pretinse «științifice», «moderne». Ești mereu și în toate «modern», pentru că deși pletele tale de «tribun» or fi lungi, mintea ta e scurtă ca cea de muiere.

„Vremea din urmă (adică cea modernă) se socotește mai bună, căci cea trecută se uită. Toate bune se socotesc, însă la vremea lor și după măsura lor. [Căci] vremea e cu mult mai mare decât orice legiuire mare. Lucruri mari lesne se face, dar nu și bune… Când lege legiuește, nu te depărta de legea firească  ce cu mult mai presus este de orice lege pe lume”.

Așa sună, la vornicul Golescu, înțelepciunea străveche a tuturor neamurilor de pe pământ. Și niciodată, înțelepciunea cea adevărată n-a cuvântat și nu cuvântează aminteri decât însăși firea lucrurilor, însăși firea neamurilor și a oamenilor dintr-însele.

Nunquam aliud natura, aliud sapientia dicit – pricepea deja Juvenal. Iar Goethe spune, din propria lui intuiție și cugetare, «natura nu pricepe glumă; ea totdeauna e adevărată [nu însă teoria fără intuiție, fără experiență suficientă!], ea totdeauna e serioasă, severă, ea pururea are drept, iar greșelile și rătăcirile sunt totdeauna ale omului». Astea le spunea, azi geniul omenirei, lui Eckermann […].

Politica normală, națională, e singura fecundă pentru un popor. Ea lasă statului ceea ce-i trebuie statului, și dă poporului ceea ce-i trebuie lui, după loc, timp și împrejurări. Nu după doctrine integrale.

Ea acordă cetățenilor putința de progres, – sub o administrație pricepută, dreaptă și cinstită, – prin emulațiune între ei (nu înjugați carul egalitarismului sau al individualismului utopic); poporului putința de a se înălța – mereu condus de fiii săi cei mai de seamă, – la treaptă de națiune; putința de a se întrece cu seminții, popoare și naționalități în ranguri, pe scara culturei și puterii, căutând mereu a birui și a-și supune sieși, a împăca sau a ocoli pe cei ce îi stau în cale sau îl primejduesc; nu adulmecat de cântece bucolice într-un rai de pacifism, de feminism, de antimilitarism și de suprem burtism la soare, într-o democrație «pură» în cer, dar vecinic feștelită pe pământ.

Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020

Sursa: CERTITUDINEA nr.101

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină