DAN PURIC: România din taxi

Călcam cu pași triști pe strada sugrumată de o durere tăcută, plină, parcă, de atâtea alte negrăite tristeți, ce pășiseră smerit, în șoaptă, cu mult timp înaintea mea. Călcând, le simțeam suspinul.

Și poate de aceea, în mod neașteptat, mă simțeam consolat de acele lacrimi invizibile, știind că marile tristeți întotdeauna le-au mângâiat pe cele mici, dar niciodată invers.

Taxiul, pe  care îl așteptam în ploaia măruntă ce făcea ziua și mai moohorâtă, în sfârșit sosise. Am deschis portiera mașinii și, cu o mișcare rapidă, m-am strecutat pe canapeaua din spate, spunându-i șoferului, în același timp, adresa unde trebuia să mă ducă. Dintr-o singură clipire, am văzut cum din oglinda retrovizoare din interiorul mașinii, mă priveau doi ochi ageri, inteligenți.

            – V-am văzut la televizor, domnu’ Dan!, începu șoferul o conversație caldă, prietenoasă.

            Ștergătoarele de parbriz se luptau din greu cu avalanșa de picături ale ploii care, între timp, se întețise. Din când în când, printre mișcările lor ritmate, dar parcă trudite de o veche muncă veșnic nerăsplătită, simțeau cu toată ființa cum intră în mașină tristețea infinită a unei lumi de afară.

            – Ce să vă spun, domnu’ Dan?, reluă conversația șoferul pe un ton șăgalnic, dar marcat totuși de ecoul unei vechi amărăciuni sufletești. Încă vă mai zbateți!

            Am zâmbit trist. Simțeam cu printr-o singură expresie, omul din fața mea surprinsese esența întreagă a existenței mele neliniștite. Între timp mașina oprise la un stop. Ștergătoarele de parbriz, în schimb, se luptau mai departe, parcă din ce în ce mai neputincioase, în fața torentului de ploaie.

            – Uite așa ne luptăm și noi cu viața!, spuse el, oftând, pe un ton de glumă amară.

            Apoi luând o cârpă și, ștergând parbrizul pe interior, ca să nu se aburească de la căldură, continuă:

            – Dacă s-ar opri ștergătoarele astea, noi n-am mai vedea nimic în față. Tot așa și omul care crede în Dumnezeu, oricât de grea îi este viața, el nu trebuie să se oprească din a o limpezi.

            Apoi, punând cârpa la locul ei și pornind mașina din nou la drum, adăugă:

            – Domnu’ Dan, important este nu cum trece timpul peste noi, ci cum trecem noi prin timp!  

            În mașină se lăsă tăcerea. Cu o dexteritate înnăscută să ocolească răul, șoferul meu ocolea toate bălțile care ascundeau gropi. Parcă simțindu-mi gândul, îmi spuse:

            – Le știu pe toate, de-o viață. Apoi adăugă, râzând: Sunt prea bătrân ca să mă păcălească!

        I-am zâmbit, în semn de aprobare. Pe fereastra mașinii se vedeau oameni triști, grăbiți, conduși de mână, parcă, de-o infinită singurătate. Nu mai aveau puterea să treacă prin timp, așa cum îmi spusese prietenul meu, șoferul. Deveniseră una cu ploaia trecătorii, un fel de picături anonime de viață, căzute pe caldarâmul unei lumi mâhnite.

            – Cursa face 20 de lei, mă anunță brusc, oprind mașina. Dar nu trebuie să-mi dați niciun ban, domnu’ Dan, continuă el, pe un ton șăgalnic.

            M-am trezit brusc din adâncul trist sufletesc în care căzusem și am îngăimat:

            – Cum așa?

            – Așa, bine!”, îmi răspunse el, glumind, apoi continuă întărind: Uite-așa, domnu’ Dan, câte faceți dumneavoastră pentru biata țara asta și eu să vă iau bani? Asta nu se poate! Apoi adăugă râzând: Dacă aș avea timp, v-aș da și o bere!

            Am încercat să insist, dar n-am avut succes. Și atunci am întins mâna în semn de mulțumire. Și de ce, oare, pentru o clipă, m-am simțit fulgerat în momentul acela de veșnicia blândă și înțeleaptă a acestui popor?

Sursa: CERTITUDINEA nr.101

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină