Menirea statului

Statul trebuie – în prima linie în interesul propriei sale conservări – să dea poporului sau popoarelor sale putința de a trăi liber după geniul lor propriu. Numai așa o populațiune și un stat pot trăi fără zbuciumări catastrofale.

Dar parcă aud obiecțiunea, foarte obișnuită astăzi, că doar statele ar fi având datoria de a se îngriji, ele, de «fericirea» poporului.

Ce e fericirea poporului? Ce e fie și numai fericirea omului? Iată un prim abis în care cade toată teoria statului-tutelă. Și sunt mult mai multe. Întreb: cum poate statul să asigure fericirea a milioane de indivizi cu tot atâtea concepțiuni de fericire deosebită, individuală?

Eu sunt cumpărător și tu ești vânzător. Tu ceri un preț mare pe marfa ta, eu ofer un preț mic. Cum o să te ferească statul pe tine, fericindu-mă pe mine? Sau pe mine, fericindu-te pe tine?

Nu vezi tu că, amestecându-se el între noi, în asemenea chestiuni, el trebuie să ia asupra sa odiul celor de o seamă cu mine sau al celor de o seamă cu tine?

Și cum relațiile și afacerile se schimbă mereu, și statul trebuie atunci să se amestece mereu lovind azi în noi, mâne în voi, mereu în noi toți. Și noi toți în el, deși cu rândul. Dar surpându-l pe el, trebuie să ne surpăm noi pe noi înșine. Nu ca indivizi, dar ca popor.

Românul le știe toate acestea perfect, de aceea își bate joc de naivii ce mereu cer „să fie și grâul scump și făina ieftină”.

Dar atunci ce trebuie să facă statul spre a nu nemulțumi poporul sau popoarele sale? La aceasta răspund: statul să nu facă exces de zel, mai ales în o mulțime de chestii cari nu sunt treaba lui.

Lucrul de căpetenie este: să acorde poporului sau popoarelor sale libertatea de care au nevoie spre a se dezvolta de la sine, în spiritul lor național și individual, în conformitate cu trecutul lor, cu firea lor deosebită.

Nici un popor nu poate trăi numai cu legile statului. De aceea, de când e lumea lume, și poporul face legi. Dar nu în parlamente. Nu după învățătura lui Jean Jacques, nu cu voturi, cu discursuri împănate, nu din voință «suverană». Ci în luptă firească, zi de zi, oră de oră.

Aceste legi, făcute de popor în curs de sute și mii de ani, singurele pe cari el le poate face, sunt legile cele mai înțelepte. El nu le zice legi. Căci legea-i tare, legea-i crudă, nemiloasă. Și orice popor e și liberal de felul lui, cum e natura.

Legile acestea le fac și în popor cei ce le pot face. El le numește obiceiurile pământului și moravuri. Și se ține de ele, cum se ține muntele de straturile sale milenare. Ele sunt viața lui. Pentru că orice popor sănătos e conservator, mai ales conservator, tot ca firea, ca firea toată.

De aceea, încă o dată: toate legile sunt bune dacă se fac în continuă potrivire cu limbele și obiceiurile, cu tradițiile și moravurile bune ale poporului. Și toate sunt rele cari le vatămă și le zguduie pe acestea. Și sunt nenorocirea și moartea unui popor, dacă le sapă și le nimicesc.

Eu laud mult înțelepciunea practică, din viață, a poporului român. Dar asta nu însemnează deloc, după cum ar conchide un om pripit în generalizări, că «prin urmare» poporul român e un adevărat «suveran», că poporul român e compus numai din filosofi morali și politici. Nu.

Ar fi o nerozie. Susțin că poporul e cu minte, câtă vreme e ținut în frâu de bunele sale moravuri și obiceiuri. Dar moravurile bune și bunele obiceiuri nu pornesc de la majoritatea unui popor, ci de la minoritatea lui cea înțeleaptă și cu autoritate.

Nu majoritatea unui popor îi face poezia populară, legendele și basmele. Nu majoritatea lui îi dă bune obiceiuri și moravuri, și nu ea le toarnă în pilde adânci și în plastice proverbe, ci, ca pretutindenea pe lume, așa și la noi, o infimă minoritate de poeți văzători – poeta vates! – și de înțelepți. Așa trăiesc și se dezvoltă, încet și bine, popoarele cari simt instinctiv că au o menire în lume.

Toate aceste maxime de înțelepciune, poporul, masele lui cele mari, nu le urmează pentru că ar fi încântat de ele. Cei convinși sunt și în popor puțini.

Marea mulțime ascultă de ele și le urmează nu din convingeri, nu din cauza nu știu cărui contract social, nu de bunăvoie, ci de «rușinea lumii», de teama de a nu se face de râs.

Nu «voința» conștientă, nu «suveranitatea» poporului, ci rușinea de oameni și frica de legi, moravurile și legile, fac posibilă viața unui stat, viața unei națiuni.

Și după cum sentimentul de datorie, de rușine a caracterului integru e o potență mult mai morală decât frica păcătosului laș, astfel și moravurile sunt mult mai importante decât legile.

Moravurile bune sunt elementele artistocratice în viața unui popor, iar legile un fel de democrație: parte cezaristă, parte radicală, bune numai în cazul că rezumă și sistemizează pe cele dintâi.

Legi streine de moravuri, copiate cu grămada, dar fără nici un discernământ mai profund, de la streini, sunt ca jobenul și fracul pe trupul Harapului simandicos, desculț și fără cămașă.

Cine ține a ferici cu asemenea «cultură» o națiune? Numai oameni fără talent, fără experiență, fără nici o înțelegere suficientă pentru învățăturile istoriei și ale științei, adesea naturi entuziaste, chiar nobile, dar amăgite de teorii sofiste, de filantropie naivă într-un domeniu de activitate unde natura, înțelegerea ei și a roadelor ei sunt totul.

Unde nu încape o «confecționare» de legi pe baza a fel de fel de teorii abstracte, ci numai o potrivire de legi la trebuințe reale, izvorâte din moravuri existente, la viață, nu la vis, la realitate, nu la «situațiunea politică» din închipuirea politicianilor streini de popor.

Legile bune nu se «confecționează». Căci nu sunt mărfuri de cumpărat sau de vânzare. Și mai puțin încă câștiguri de loterie de prin cele iarmaroace streine.

Unde neamțul înghite săbii și nu moare, mănâncă foc și scuipă galbeni. Unde franțuzul scoate panglici, teorii și alte alea, ba din urechi, ba din călcâie, ba din ceafă. Lucru mare, dar minciună.

Numai tonții își pierd vremea căscând gura la panorame și comedii, cercând mereu cum ar putea și ei „să scoată galbeni din căciulă”. Căci galbenii cei adevărați, cei buni, se scot din muncă, după cum e munca, după om.

Nu din ficțiuni și boscării politice. Iar omul cuminte știe că „tot natul după cum își gătește, așa prânzește”.

Iar românul adevărat nu cere „stele fripte și smochine rupte din pomii Rusalimului”. Căci el știe prea bine că „omul muncitor, de mălai nu duce dor”, și nu așteaptă, ca cei domni cu mintea săltăreață, ca „copacii să facă flori, muștele miere și trântorii roi”.

Legile se nasc. Din viață la viață, din popor pentru popor. Din moravuri bune se dau legi. Rar din legi moravuri. De dat, statul le dă. Dar el trebuie să știe când moravurile dau rod.

E treaba lui să deosebească rodul bun de cel stricat, grâul de neghină, hrana de otravă. Iar statul nu-i grăbit. Poporul e natură plină, o seculară întrupare de energii vitale. Iar natura n-are grabă. Nici o grabă.

Numai omul nătărău, individul, «insul» cel cu ochii în stele, când e leneș, când pripit. Nu-i mirare că o duce tot din gropi în gropi.

Statul nu-i grăbit. Căci nu-i școlar ce dă examen. N-are să dea examen de «cultură» nimănui. Statul e stăpân. Stăpân născut, iar nu făcut. Menirea lui?

Menirea lui, ca și a națiunii însăși, e să trăiască. Întâi și întâi, și mai presus de toate: să trăiască! Căci numai trăind, el poate prospera. Încet, cu continuitate, cu cumpăt și astfel sigur. Aceasta e concepția patriotică, naționalistă, impersonală.

E un patriotism fără discuții, fără condiții, fără motivații mercantile. Individul democrat însă are altă concepție: pentru el, statul e o asociație vremelnică cu caracter comercial. O societate pe acțiuni, pentru exploatarea «chestiilor economice», cel mult o asociație de binefacere.

Dacă ascultă de teoriile individului și ale tovarășilor săi, Statul-Asociație poate conta la oarecare toleranță din partea lor, de azi pe mâne. Iar dacă nu poate asculta de ele, individul «democrat» trece în opoziție.

Chiar într-o opoziție cosmopolită, și lucrează în mod conștient și criminal la dărâmarea statului său, a națiunii sale, a patriei sale. Puțin îi pasă. Căci pentru el, statul trebuie să fie slugă, el democraticul plăpămar sau teoretician, fiind adevăratul «suveran».

Menirea statului e să ferească viața, personalitatea unui popor și să păzească câmpia lui și gloria lui de atingeri. Și gloria lui, floarea mândră a vieței lui. «Cu pace și onor». Da. Dar cu mintea în cap și arma în mâini! Nu cu palavre! Cu gând și grije nu numai la prezent, ci și la viitor.

Mai ales la viitor. Căci oamenii trebuie să moară, statul însă, națiunea trebuie să trăiască. Și azi și mâine și în vecii vecilor.

Un adevărat cugetător politic, un adevărat om de știință sau bărbat de stat știe și simte adevărul științific din această zicătoare simplă: „cela ce clădește, pentru cei din urmă clădește, căci el se pripește să se ducă”. Pentru cei în urmă ca naționalitate, nu ca omenire!

«Cu pace și onor». Firește. Dar cu flăcăi viteji, cu suflet pentru neam și țară. Cu oameni oțeliți la muncă și la viață materială simplă.

Nu cu cei ce trăiesc pentru trup și văd lumea în pântece. Ci cu cei ce fac din trup sluga sufletului lor. Cari din moși-strămoși au învățat să înfrunte bărbătește valurile vieții. Pe viață și pe moarte

Nu cu tineri ofiliți de desfrâu în floarea vârstei, nici cu țărani amăgiți de făgăduieli fantastice și slăbănogiți de biberonul apătos, sărăcăcios și înăcrit al statului. Căci, tot vorba românului, e „rău de cel ce așteaptă de la mâna altuia, căci din pumni streini nu te saturi nici când bei apă”.

«Cu pace și onor». Desigur. Dar cu ochii în patru. Nu numai peste hotare, ci și înlăuntrul lor. Veghind mereu ca ordinea și libera dezvoltare să nu fie tulburate de uneltiri facțioase.

Și mai ales ca supunerea la legi să fie obștească. Nici un popor serios nu așteaptă să-i cadă drepturi și plăcinte din nourii unor simple pofte «suverane». Căci popor e cel ce luptă și muncește după bunele moravuri din străbuni. Restu-i plebe, scursătură, nu popor.

Nu există popoare cerșetoare; în Europa, doar țiganii. Poporul românesc nu vrea milă, nici pomană, căci e mândru. Poporul cere lege. Lege tare, neîndurată. Dar lege pentru toți. Legi de oțel, nu legi de ceară. E de datoria statului ca așa să fie, căci statul fără asemenea legi e «gardul cel fără proptele».

Poporul cere judecători cu cumpăna dreptății în mâni, nu cu sacul fără fund. Judecători cu înțelepciune și tărie. Nu sofiști și slugi ai plutocrației cosmopolite, «democratice», care a luat locul vechilor boieri cu dor de țară și cu suflet creștinesc pentru țărani.

Judecători cu viață simplă, cu poftele în cui; nebiruiți de dușmani, nici de prietini; biruiți numai de puterea legii. Poporul nu cere dreptate din teorii, ci din legi pozitive și din vechi moravuri.

Dreptate săpată în granit, nu învăluită în frazeologii la modă. Statul nu-i dădacă la copii, ci e paznic în grădine de popoare, paznic de gospodării. Iar grădina-i după cum e munca, după lucrători. Și așa-i și casa omului. După lucrători și trebuințele lor reale.

Nu după cele vecinic sugerate de cârpaci politici și de codași pe cât de leneși pe atât de cerșetori. Legi, dar, din bunele moravuri și obiceiuri, din trebuințele reale ale poporului. Ca tot moravuri și obiceiuri bune să poată răsări din ele. Ca noile trebuințe să se lege de cele din trecut.

Și mai ales rar cu legile noi și mai des cu aplicarea celor existente.

Căci legile bune nu se fac de azi pe mâine, ci încet, foarte încet, cu tărăgăneală de ani de zile, și chiar de zeci de ani, și după discuții și lupte serioase și amendamente chibzuite timp îndelungat, nu improvizate în câteva zile.

Numai așa poate și poporul să ia, încet-încet, cunoștință de legile noi, să se orienteze din vreme, să se aleagă cu un progres real. Vorba lui sceptică: „schimbarea Domnilor, bucuria nerozilor” – se referă la schimbarea legilor și a instituțiilor în mod pripit.

Cei ce tot reformează, de fapt, diformează un popor, zbuciumându-i și fărâmându-i toată lumea sa de simțire și de gândire.

Nu degeaba se ferește poporul de «venetici». Apoi ideile și așezămintele cu totul străine de felul lui de viață, de firea lui întreagă, mai ales introduse deodată și mereu-mereu, necontenit, în sânul său, au pentru el exact caracterul veneticului străin din popor.

Venetici sunt pretutindeni. Dar sunt de regulă puțini, picături străine într-o mare. Se fac și ei cu vremea o apă. Însă legi – sit venia verbo – venetice, numeroase și tot mai numeroase sunt curente, râuri și părâuri de elemente străine, dizolvante, de otrăvuri pentru viața națională a unui popor.

Apoi se poate ceva mai antinațional ca teoriile despre suveranitatea poporului, despre egalitatea socială, despre împărțirea moșiilor, despre sufragiul universal etc. etc.?

Că multă lume din popor începe de la o vreme să prindă gust pentru asemenea mode politice străine, nu încape îndoială. E o veche experiență a poporului că „merele cele putrede strică pe cele bune fără ca vreodată cele bune să poată drege pe cele stricate”.

Politica în ziua de azi e cea mai ușoară și, pentru mulți, cea mai rentabilă meserie. Căci ea a ajuns o simplă chestie de declamații, de voturi, de sforărie electorală.

Aproape nimeni nu mai simte trebuința de a studia, în chip serios-științific, nevoile adevărate ale poporului, de a ține seamă de firea sa adevărată.

Azi orice nulitate lărmuitoare și șireată poate determina curente politice, poate da a d-sale personalisimă «idee» drept politică directivă unei întregi națiuni. Căci azi «voința» poporului nu mai face nimănui vreo bătaie de cap. E lucrul cel mai simplu din lume: o vorbă goală.

Și câtă lume cumsecade nu așteaptă «să-și umple banița cu vorbe»! De aceea mai toate legile se aduc, fără nici un studiu serios, în contra intereselor permanente ale națiunii.

Adesea însă în interesul «bine priceput» al politicianilor mai «șmecheri», mai limbuți. Apoi n-are dreptate românul când zice: „mai bine cu muții decât cu limbuții”?

Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020

Sursa: CERTITUDINEA nr.100

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină