Bătălia de la Posada. Capcanele informative întinse de Basarab I lui Carol Robert de Anjou

Procesul întemeierii Ţării Româneşti poate fi urmărit în partea finală a secolului al XIII-lea, când o serie de formaţiuni politice supuse tătarilor, favorizate de repetatele lupte pentru putere din interiorul Hoardei de Aur, încearcă să-şi redobândească autonomia.

Consecvente obiectivelor de sporire a puterii politice, determinate atât de evoluţiile economice şi politice interne, cât şi de factorii externi, căpeteniile din interiorul Ţării Româneşti recunosc drept voievod pe Basarab, fiul lui Tihomir.

Prin această recunoaştere el devine mare voievod, comandantul întregii oştiri şi stăpân al pământului ţării. Alegerea lui Basarab ca mare voievod şi domn a avut loc înainte de 1324, când el este pomenit cu titlul de voievod al Ţării Româneşti şi de regele maghiar.

Ca dovadă a consolidării şi creşterii puterii Ţării Româneşti, oastea ungro-vlahilor este amintită de istoricul bizantin Ivan Cantacuzino ca participând la luptele din 1323 ce au avut loc între bulgari şi bizantini, iar regele ungurilor Carol Robert trimite lui Basarab mai multe solii în încercarea de a-şi îmbunătăţi relaţiile cu acesta.

În anii imediat următori, 1324-1328, graniţele Ţării Româneşti se extind spre est prin preluarea mai multor teritorii deţinute de tătari. Extinderea ajunsese până aproape de Chilia.

Noua poziţie a Ţării Româneşti conduce la creşterea importanţei şi credibilităţii sale şi în afara graniţelor, unele state balcanice considerându-l „gospodar‖ (domn).

În acest context, oştile lui Basarab se alătură bulgarilor în lupta de la Velbujd, din 28 iulie 1330, dusă împotriva sârbilor.

Insuccesul este apreciat de maghiari ca moment oportun pentru declanşarea, în toamna aceluiaşi an, a unei expediţii pentru înlăturarea din domnie a lui Basarab, înlocuirea sa cu unul din curtenii regelui Carol Robert şi catolicizarea populaţiei „schismatice” din ţara care trebuia să fie cucerită.

În septembrie 1330 o puternică oaste maghiară pătrunde în Ţara Românească. Potrivit „Cronicii pictate de la Viena”, vinovați de inițierea acestui război sunt Toma, voievodul Ardealului, și Dionisie care au îndemnat pe rege să întreprindă această expediție.

Primul dorea țara lui Basarab, iar al doilea Banatul Severinului. Potrivit unor relatări din „Cronica pictată de la Viena”, după ocuparea Severinului, unde este numit ban Dionisie, Basarab ar fi trimis regelui maghiar o solie prin care, în schimbul renunţării la război, i-ar fi propus o despăgubire de 7.000 de mărci de argint (ceea ce reprezenta o mare valoare: 1.680.000 de dinari sau 1.447 kg. de argint, sau 74 kg de aur fin, sau 35 de moşii mari ori 1.700 de cai), renunţarea la Ţara Severinului, trimiterea unui fiu la curtea lui Carol Robert şi plata tributului. Deşi sfătuit de Danciu, conte de Zolyon să accepte, Carol Robert respinge propunerile şi înaintează în interiorul ţării.

Prin intermediul unor iscoade, Basarab află însă traseul oştirii maghiare plecate din Banatul Severinului şi obiectivul vizat: cetatea de scaun a voievodului.

Ca umare, Basarab pustieşte tot ce se află pe această rută, pentru a priva oastea maghiară de resursele de aprovizionare necesare, şi se retrage spre cetatea de scaun.

La aceste măsuri domnitorul adaugă frecvente acţiuni de hărţuire a inamicului. În zilele de 9-12 noiembrie 1330 are loc lupta de la Posada. Denumirea de „posada” înseamnă loc natural întărit, la care românii au adăugat alte întărituri.

Rezultă, deci, că românii, pe de o parte aveau informaţii, rezultate, cel puţin, din măsurile de supraveghere a mişcărilor oştirii adverse, aspect confirmat ulterior de eficienţa acţiunilor de distrugere a oricăror şanse de aprovizionare a trupelor maghiare.

Pe de altă parte, cunoşteau locul în care urma să fie angajată lupta întrucât chiar ei îl aleseseră. În aceste condiţii ei au avut tot timpul necesar să adauge la cadrul natural existent, propice desfăşurării ostilităţilor, acele „alte întărituri” care să le asigure succesul.

La informaţiile arătate se adugă datele iniţiale care le-au determinat pe acestea. De reţinut în acest sens că Basarab nu l-a atacat pe Carol Robert în Ţara Severinului cunoscând forţa şi, mai ales, intenţiile ungurilor de cucerire a întregului teritoriu al Ţării Româneşti, ci a preferat să-i trimită solia la care ne-am referit mai sus.

De observat în acest sens că ofertele sale de pace sunt mult supradimensionate, de natură să-i sugereze regelui maghiar ideea că foţele românilor sunt modeste, că Basarab pare a se teme.

Temere confirmată, de altfel, şi prin evitarea angajării luptei. Toate acestea sunt elemente ce determină pe Carol Robert să respingă propunerile de pace şi să continue, cu şi mai mută deteminare, ofensiva.

Regele maghiar cade, astfel, în prima parte a cursei întinse de domnitorul român, cursă care semnifica: informaţie, diplomaţie şi strategie militară.

Posada este situată într-o zonă premontană, „un loc crângos şi păduros, închis cu dese întărituri, un loc întărit de la natură, de stâncile ce-l împrejmuiau din două părţi, la care românii au adăugat alte întărituri”.

A doua parte a cursei întinse de Basarab este ambuscada organizată la Posada, unde ungurii suferă o înfrângere zdrobitoare.

După ce au rostogolit bolovani după stânci şi au aruncat o ploaie de săgeţi asupra oştirii duşmane, au pierit mulţi nobili şi clerici maghiari, iar altă parte dintre aceştia cad prizonieri.

Iată ce ne spune, mai exact, chiar o cronică maghiară: „Valahii, dispunând de informaţii furnizate de simpatizanţii lor, sau chiar de unii apropiaţi ai Coroanei, au atras prin şiretlicuri vitezele noastre armate într-o strâmtoare din Carpaţi, unde au aruncat pietre peste ostaşi, iar cu săgeţile lor au răpus aproape pe toţi.

Chiar regele Carol Robert şi-a salvat viaţa prin fugă, schimbându-şi veştmintele cu unul din vitejii săi, pe nume Zzecsi Deszo”.

Orice alt comentariu este de prisos. Împrejurările în care s-a desfăşurat lupta de la Posada, modul cum a fost gândită şi realizată de români, desfăşurarea evenimentelor, atragerea duşmanului în capcană, prin solia de pace trimisă lui Carol Robert, reliefează faptul că, în baza informaţiilor de valoare culese se pune la cale tot acest scenariu şi se organizează în partea finală, ambuscada. Întreaga bătălie atestă cât de importantă este informaţia.

Victorios în faţa acestui pericol, militar şi religios, Basarab devine un factor catalizator. Ţara Românească îşi consolidează poziţia. Nu toţi boierii, însă, acceptă întărirea autorităţii domnului.

Unii, cum ar fi Stoican, cneaz sau voievod de Loviştea, nu opun în Ţara Românească nici o rezistenţă dar fug, în 1347, în Transilvania, element ce confirmă şi din această perspectivă, puterea reală, în creştere, a lui Basarab.

După moartea lui Carol Robert de Anjou, în 1342, fiul acestuia, Ludovic I, devine rege. Basarab se foloseşte de acest prilej şi de orientarea politică antimongolă a noului rege, pentru a relua relaţiile cu Ungaria.

În 1344, fiul şi asociatul lui Basarab la domnie, Nicolae-Alexandru, se întâlneşte cu Ludovic I. Ungaria şi Ţara Românească îşi unesc forţele în lupta împotriva tătarilor.

Regele maghiar recunoaşte existenţa Ţării Româneşti. După 1345, oştile din Ţara Românească participă alături de oastea maghiară la luptele care se dau cu tătarii în Moldova.

Ca urmare, domnitorul muntean reintră în posesia Banatului Severinului şi dobândeşte teritorii noi în est, cucerite de la tătari. Mai mult, relaţiile tot mai bune cu Ungaria creează condiţii propice consolidării instituţiilor statale existente în Ţara Românească şi asumării unor iniţiative de politică externă.

MARIAN V. URECHE

„Istoria serviciilor secrete româneşti până la 1944”, Vol. I (fragment)

Sursă: CERTITUDINEA nr.99

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină