Originea „rapsodiei” democratice

Vorbeam cu un prieten. Mi se plângea de mizerile publice și-mi zicea tot el:

– „Rar țară cu o lume mai pesimistă ca a noastră. Unde te întorci, critice, plângeri, vorbe necăjite. „Ș-apoi țară-i asta?” – zice unul. „Așa-i la noi” – răspunde altul. „Ba, ca la noi, la nimeni” – încheie al treilea. Dacă ar fi să te iei după toate câte se scriu la noi prin gazete și se zic în societate, ar trebui să-ți pierzi orice nădejde de vreo îndreptare. Pe de altă parte iarăși, nici criticele cele multe și variate și adesea tragi-comice nu sunt lipsite de orișice temei. În administrație și chiar în justiție – câte mizerii pe fiecare zi pentru cei ce au de-a face cu ele! Câte nedreptăți pentru cei mici și slabi, câte hatâruri pentru cei mari și tari! D-apoi chestia țărănească, chestia evreiască? D-apoi chestia… cu «preoții stricați», cu «dascălii anarhiști»? Dar politica, politica cea «mizerabilă», cu «politicianismul» ei care toate le strică?…

Chestii mari, fără îndoială, constatări mai cu și mai fără temei; aprecieri exagerate, pătimașe poate, dar toate cu un „oarecare temei” de realitate, multe chiar prea de tot reale, din nefericire.

Că «politicianii» sunt de vină la multe din neajunsuri, nu încape nici o îndoială. Dar o fi existând o politică democratică fără politiciani…? Să fie «ai noștri» oare singura speță în Europa? Mă cam îndoiesc… Să nu fie cumva «politicianul» frate de cruce cu «demagogul»?…

Pe cât am văzut și am citit și eu, apoi nici în Franța politicianii nu sunt evangelici în acest secol plin de fală raționalistă. Ș-apoi, ian să punem cazul că, printr-o minune dumnezeiască, doi-trei oameni de inimă ar izbuti să facă un nou partid puternic și viabil, nu de cele de azi pe mâne.

Acesta, vrând să facă și el politică, n-o să producă și el politiciani? N-o să aibe și el de «ai noștri»? Negreșit, mai feciorelnici – la început. Dar mai încolo?…

E în zadar: politicianul descinde de-a dreptul din politica modernă, iar politica aceasta din ideologia democratică. La Paris, la Roma, la Atena, la Belgrad – aceleași stereotipe acuzații la adresa politicei, ca la București. Parcă sunt aceiași politiciani și aceiași «independenți» și aceleași gazete. Deosebirile sunt numai de ordin formal, exterior.

Pentru că mai toți pornesc de la aceleași principii constituționale. Mai toți declamă, cântă și se încântă de democrație, și toți fac politică oligarhică, aristocratică. Pentru că alta nu e posibilă decât în teorie, chiar în cea mai pură democrație. Toți au pornit și pornesc de-a dreptul de la suveranitatea poporului și toți au ajuns și ajung mereu la suveranitatea «rațiunei umane», a omului, a insului…

Apoi aceasta e o altă suveranitate. Absolută și absolutistă. Absolut contrară orișicărei «suveranități» a mulțimii, a numărului, a politicei de contabilitate. Căci rațiunea umană e ascuțită de felul ei. Ea taie teribil în visurile altora. Natural că aceștia strigă. Mai ales că «altruismul» cosmopolit nu se prea laudă cu bunele sale raporturi cu rațiunea umană – rece și cu înclinări foarte pronunțate pentru interese «raționale» […].

Dar într-un veac în care «religia e o invenție», nici «cugetarea sacră» despre politica patriotică nu mai poate fi ce trebuie să fie. Și de aceea, după zeci de ani de democrație, demosul de fapt e mai nenorocit, se simte mai nenorocit decât în vremurile în care «suveranitatea» lui, neavând nici un preț, nu găsea cumpărători.

Căci cumpărătorii ei nu dau pe ea, și nu pot da, decât vorbe late, făgăduieli cu carul și amânări fără termen. Toate astea n-au produs și nu produc decât un lucru: deșteaptă în suflete modeste numai râvniri aprinse, râvniri la o viață fericită ca în sânul lui Avram. Numai râvniri, încredere în vorbe și furioase decepțiuni!

Căci fericirea omului e după cum e omul, iar nu după gura politicianului. Acesta multe poate promite, dar de ținut, nu poate ține mai nimic, oricât de cinstit ar fi. Căci și el tot după gura altora s-a luat, când își desfășurase «programul politic» […].

Astfel, maxima, pe care legiuitorii francezi o învățară din aceste scrieri elino-romane, era că libertatea politică ar fi un scop în sine, iar nu un mijloc; că valoarea libertății nu ar fi rezidând în faptul că garantează ordinea, proprietatea și moralitatea, ci că ar fi în sine un scop, o înaltă și minunată fericire, căreia, fără nici un scrupul, trebuie să i se aducă jertfă ordinea, proprietatea și moralitatea.

Învățăturile ce se pot trage din istoria antică sunt desigur folositoare și importante. Dar ele nu prea puteau fi pricepute de niște oameni cari, în toate rapsodiile lor asupra democrației ateniene, păreau a uita cu desăvârșire că în acea «democrație» se găseau câte zece sclavi la un cetățean: nu puteau fi pricepute de niște oameni cari mereu își împodobeau invectivele împotriva aristocraților, cu preamăriri la adresa lui Brutus și a lui Catone, crezându-i democrați, deși aceștia au fost aristocrați mai înverșunați, mai mândri și mai exclusiviști decât orișicare dintre cei ce au emigrat cu contele D¢Artois.

Această învățătură falsă, din scriitori posteriori, i-a făcut pe cei mai mulți teoreticiani și conducători ai revoluțiunii franceze să aplice idei ce nu se potriveau deloc cu starea țărei lor, cu nevoile ei reale, cu tradițiile ei de veacuri. Și învățătura lor și teoriile lor au făcut și fac ocolul pământului și fericesc lumea cu politica și politicianii de care aceeași lume mereu se tânguiește […].

Prin urmare, răul există mai pretutindenea astăzi unde democratismul s-a întins și înaintează mereu.

O parte bună și înțeleaptă, în scrierile filosofilor politici din secolul al XVIII-lea, este concepția lor despre fericirea omenească limitată, propaganda lor pentru severitatea moravurilor, pentru simplitatea în viață și deci contra luxului, pentru cumpăt și modestie în dorințele individuale. Dar cine i-a ascultat? Cine-i ascultă? Nici măcar școala!

Nici măcar școala de stat, obligatorie și gratuită. Căci ea nu s-a adresat și nu se adresează decât «rațiunii suverane» și, în loc de caractere, nu ne dă de regulă decât mașini aritmetice, suflete fără nici o religiozitate, «intelectuali» cu carte, dar fără nici o idealitate, fără reliefuri morale, fără nici o adâncime patriotică. Patriotică zic, nu socială.

Căci ceea ce se numește azi «chestia socială» nu este decât un început sistematic de a înlocui viața sufletească a națiunilor cu preocupări materiale, cu un imens restaurant popular, egalitar și gratuit, într-o democrație încet-încet pură și cosmopolită.

Cuvântul «social», cu care mereu ne asurzesc toți moftangiii, e un calificativ care purcede direct din teoria «contractului social», din teoria ridicolă că statul ar fi o simplă «asociație».

Da, există o «armonie prestabilită» între interesul individual și cel național al statului în sensul propriu, cum susține Adam Smith. Toată chestia e: după cum e caracterul omului.

Discuția datează de mult și nici azi nu se poate conchide apodictic, întrucât moravurile unui popor determină constituția țărei, cum zice Montesquieu, sau întrucât legislațiunea înrâurește asupra moravurilor poporului.

Ceea ce mi se pare sigur este că legile trebuie lăsate să rezulte în mod firesc din bunele moravuri și credințe, nu să fie aduse în flagrantă opoziție cu ele.

Aceasta este, după mine, un postulat cardinal al oricărei politici cu adevărat naționale, căci orice inovații pripite, fără raport la mentalitatea specifică a unui popor, fără raport la trebuințele lui reale, constituie o politică cosmopolită.

Dar ca o națiune să ajungă a fi guvernată cu adevărat în conformitate cu spiritul său național, ca o națiune să poată deveni capabilă de a lupta cu trup și suflet pentru idealuri superioare, ea trebuie, repet iarăși, să fie totdeauna condusă de cei ce pot avea asemenea idealuri: de oamenii săi eminenți.

N-or fi azi mulți cu idealuri superioare între ei? Vor veni, dacă fruntașii, de orice culoare politică, vor înțelege un lucru elementar, azi foarte puțin popular, dar indispensabil pentru viitorul național al unui popor, dacă vor înțelege, zic, că un popor niciodată nu va avea buni conducători dacă fruntașii săi de azi nu se preocupă de educația specifică a fruntașilor de mâne.

Conducătorii adevărați se recrutează din toate straturile unui popor […].

Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020

Titlul original al eseului: „Teorii fantastice”

Sursa: CERTITUDINEA     

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină