Aspecte urbanistice ale Bucureştilor secolului XIX: dotarea oraşului cu reţele de canalizare şi rectificarea cursului Dâmboviţei

„...Capitală străbătută de o Dâmboviță ce se plimba prin oraș fără nici un căpătâi, pe străzi sinuoase și întortocheate ca și ea, trecând pe lângă gardurile, împrejurimile și locuințele cetățenilor, iar când se mai și umfla după niscai ploi milostive, își plimba apa murdară de toate impuritățile, prin curțile, prin pivnițele și chiar prin locuințele oamenilor; Capitală fără canal, cu băltoace aproape permanente, afară de secetoasa lună a lui cuptor.”

Procurarea apei necesare gospodăriilor și municipalității a reprezentat una dintre principalele probleme urbanistice ale Bucureștilor secolului al XIX-lea.

În această perioadă, alimentarea cu apă se făcea din Dâmbovița, cu ajutorul sacalelor, întrucât numărul fântânilor era redus, iar unele dintre ele „erau stricate și numeni nu se îngrijea să le repare”.

Pe malul stâng al Dâmboviței se aflau mai multe vaduri ale sacagiilor de unde „aparii”, cum se numeau cărătorii de apă cu sacalele, aprovizionau locuitorii orașului.

„Apa de băut se căra pe la casele locuitorilor cu sacaua, pe care sacagii o luau cu donița din Dâmbovița, fie de pe la diferitele vaduri din cursul ei, fie de la izvoarele de la Herăstrău sau de la Filaret.

Apa izvoarelor acestora costa un leu sacaua, iar apa de Dâmbovița se plătea cu 50 de bani sacaua (aproximativ în capacitate de 15-20 de vedre), însă aceasta din urmă apă o întrebuințau mai mult pentru nevoile casnice.

Pentru a putea fi băută, o băteau cu un băț gros, cu piatră acră, într-o putină din aceeași capacitate cu sacaua, până ce noroiul cădea la fund și după ce se limpezea, o filtrau prin niște pietre mari poroase destul de primitive și nici atunci casele mai pretențioase n-o beau, ci o întrebuințau la spălatul rufelor dacă n-aveau apă de ploaie, la udatul florilor sau la grajd.”

O îmbunătățire a situației a fost reprezentată de faptul că în 1861 primăria a oferit bucureștenilor posiblitatea să-și tragă în curțile lor țevi de la fântânile Capitalei.

„O parte a curților bucureștene avea câte o cișmea cu pompă și proprietarii scoteau apă curată din vinele izvoarelor de sub pământ, în locurile și de la adâncimile unde dau de ele. Apa aceea era îndeobște foarte limpede și rece, dar calitățile ei potabile erau adesea vătămate de infiltrațiunile de prin vecinătate”.

În 1864 au început primele lucrări pentru investirea unor străzi precum Podul Mogoșoaiei, Strada Franceză și Strada Germană cu rețele de canalizare sistematică și un nou tip de canale colectoare, ovoidale și de cărămidă.

Bucureștii continuau însă se se confrunte anual cu amenințările Dâmboviței. Primăvara sau toamna, ba chiar uneori și vara, Dâmbovița se revărsa mânioasă spulberând totul în calea ei.

În primăvara anului 1862 topirea bruscă a zăpezilor a făcut ca sute de familii să își piardă adăpostul. Mitropolitul din acea vreme, Nifon Rusailă, a cerut prelaţilor să colecteze ajutoare pentru cei năpăstuiţi, iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza a poruncit să se întocmească o listă cu cei sinistraţi.

Odată întocmită, cei 122 de capi de familie înscriși urmau să primească fiecare câte 135 de lei. În iunie, Bucureștii au fost din nou inundați, pagubele fiind la fel de mari.

Amploarea unor astfel de evenimente a făcut ca în 1863 domnitorul Cuza să interzică ridicarea de case pe marginea Dâmboviţei, până la întocmirea planurilor de regularizare a acesteia.

În luna mai a anului 1864, ploile torențiale au provocat inundații catastrofale ale mahalalelor Izvor, Antim şi Broşteni, dar și a celor învecinate.

Proporțiile inundării mahalalei Tabaci au fost atât de mari, încât domnitorul Alexandru Ioan Cuza și doctorul Carol Davila s-au implicat direct în salvarea bucureștenilor.

Primăvara anului următor, topirea bruscă a zăpezilor și ploile torențiale au făcut ca orașul său fie din nou inundat.

Acest lucru a dus ca la 4 martie 1865 Alexandru Ioan Cuza să supună Adunării Elective și să obțină aprobare cu majoritate de voturi a „Legii pentru desfiinţarea morilor de pe râul Dâmboviţa”, însă lucrările în acest sens au fost începute abia după 1871, „la stăruințele domnitorului Carol I”.

La 27 octombrie 1877, într-o ședință a Consiliului Comunal, se hotărăște apelarea la un împrumut străin pentru terminarea canalizării orașului.

În 1880, când au început lucrările propriu-zise pentru construirea rețelei de canalizare, albia Dâmboviței, de la Grozăvești până în Titan, a fost săpată, pentru ca apele ei să nu mai poată inunda orașul.

Între 1881 și 1886 inginerul Bürkli Ziegler, profesor la Politehnica din Zürich, proiectează și execută lucrările pentru sistematizarea Dâmboviței.

De asemenea, în 1889 „Serviciul apelor” al primăriei orașului întocmește un proiect de extindere a rețelei existente la acea dată, care, din păcate însă, nu a putut fi pus în executare din cauza lipsei banilor.

Canalizarea Dâmboviței a dus și la schimbarea cursului acesteia, astfel că au dispărut ostroavele și bucla pe care o făcea de la podul Mihai Vodă până în piața Splaiului.

De asemenea, s-a realizat și taluzarea malurilor, precum și a mai multor poduri. Sub aspectul acestor importante realizări, Dâmbovița și-a văzut scris și ultimul capitol al unei zbuciumate vremi.

Odată cu realizarea canalizării și rectificarea cursului apei, inundațiile au devenit parte a trecutului.

După rezolvarea apăsătoarei probleme a canalizării orașului, se înscria pe lista de priorități alimentarea Bucureștilor cu apă potabilă, având în vedere că, în mare măsură, bucureștenii foloseau apă de râu.

O încercare de rezolvare a acestei probleme a constituit-o realizarea, în 1882, a primelor filtre, la uzina Arcuda. Deși inițial această soluție nu s-a bucurat de succes, cu timpul, s-a convenit a fi cea mai accesibilă.

Text: Andreea Mâniceanu

(Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor)

Foto: Dâmbovița în dreptul bisericii Radu Vodă, Amedeo Preziosi, acuarelă, 1868; Sursă: https://commons.wikimedia.org/…/File:D%C3%A2mbovi%C5…

Bibliografie:

Constantin Moisil, „Bucureștii vechi. Schiță istorică și urbanistică”, Societatea istorico-arheologică „Bucureștii vechi”, București, 1932;

Dimitrie Pappasoglu, „Istoria fondării orașului București”, Fundația Culturală „Gheorghe Marin Speteanu”, București, 2000;

George Costescu, „Bucureștii vechiului regat”, Editura „Universul”, București, 1944;

G. Caramfil, Dorin Pavel, D. R. Corbu, G. Vladimirescu, A. G. Vuzitas, „Lucrări de asanare a lacurilor din Valea Colentinei”, Institutul Român de Energie, București, 1936;

Victor Bilciurescu, „București și bucureșteni de ieri și de azi”, Editura „Universul”, București, 1945.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină