Mișcarea de emancipare a femeii române. Premisele secolului al XIX-lea

„Unde stă cea dintâi inegalitate socială? În sclavia femeii. Emancipația ei este dară cel dintâi element contributor la viața cea nouă.

O emancipație întreagă, completă a femeii, preparată de la nașterea ei, printr-o creștere omenească, proprie a forma un cetățean legiuitor, judecător și executor[…]

Ce înobilare n-ar aduce femeia în legi și în obiceiuri, când ar avea parte în societate! Cea mai frumoasă, cea mai bogată mână a omenimei stă neexploatată!

Să emancipeze dar poezia pe femeie, să dea libertate amorului […]. (Cezar Bolliac „Poesia”, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, 1846)

Fragmentul aparține unui fruntaș al Revoluției de la 1848 și exprimă poate cea mai avansată perspectivă asupra emancipării femeii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Concepția lui Bolliac despre participarea femeii la viața politică și civică va rămâne însă în stadiul de artificiu poetic, fără a dezvolta revendicări concrete.

Gânditorii pașoptiști, influențați de idealurile culturalizante ale Luminilor, atribuiau femeii un rol civilizator care nu putea fi împlinit fără o instrucție complexă.

Punctul al 16-lea al Proclamației de la Islaz (9 iunie 1848, de fapt programul revoluției muntene) prevedea: „instrucție egală pentru tot românul de amândouă sexele”.

Prin cea mai aleasă educație, „ființa îngerească” putea fi extrasă din apatia orientală și transformată într-o instanță morală, a cărei autoritate era limitată însă la spațiul familial.

Comportamentul ireproșabil, spiritul de sacrificiu și devotamentul necondiționat pentru familie compuneau portretul „eroinei” a cărei superputere era regenerarea nucleului civilizației (familia).

Femeile au luat parte, alături de soții și frații lor, la revoluțiile din Țările Române; Ana Ipătescu, Maria Rosetti, Catinca Caracaș, Maria Eliade Rădulescu, Sevastia Bălcescu, Elena Cuza, Efimia Pleșoianu, Zoie Golescu, Pelaghia Roșu ș.a. s-au afirmat drept luptătoare devotate pentru cauza revoluției.

Legislația Țărilor Românești din în prima jumătate a secolului al XIX-lea (Legiuirea Caragea-1818, Codul Calimach-1817) conținea prevederi opuse egalității de gen: „Numai bărbații se fac boieri, judecători și ocârmuitori obștești […]. Femeile sunt depărtate de toate chinurile politicești, stăpâniri, slujbe publice”.

Codul civil din 1865 nu aduce schimbări fundamentale în statutul femeii căsătorite, aceasta fiind subordonată bărbatului, atât în manifestările publice dar și în aspectele familiale.

„Până la sfârşitul secolului al XIX‑lea femeile nu puteau urma studii universitare în provinciile locuite de români. Până în 1920 femeile din Ţara Românească şi Moldova nu aveau dreptul de a fi avocate.

Până în 1932 femeile căsătorite din România nu puteau deţine proprietăţi, nu puteau încheia contracte, nu se puteau prezenta în instanţă şi nu puteau îndeplini rolul de tutore pentru copiii lor.

Până în 1946 femeile din România nu erau cetăţene: nu aveau dreptul de a vota în alegerile parlamentare, nu puteau fi alese în parlament, nu puteau conduce ministere.”

Pentru majoritatea femeilor, eforturile de modernizare a societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nu s-au tradus printr-o sporire a autonomiei sau a implicării lor în viața urbei.

Accesul scăzut la educație, la exercitarea unor profesii și dependența față de bărbați, în calitate de soți sau tați, le rezuma în continuare existența la automatismele muncii domestice și a creșterii copiilor.

Reprezentantele elitei urbane își vor asumă agenda emancipării, axată inițial pe urgența instruirii tuturor femeilor.

În 1859, Sofia Cocea, într-o scrisoare adresată „damelor române”, face apel la implicare pentru creare școlilor de fete în mediile urban şi rural: „A sosit timpul să facem și noi ceva pentru țară; […] Patria astăzi are trebuință de armie, bani și de școli [….]. Noi nu ne putem înrola în miliție […]; să nu cedăm însă nimănui dritul scump de a da României școli, institute de educațiune și case de binefaceri.”

În timpul Războiului de Independență (1877-1878) se remarcă activitatea comitetelor de femei care desfășurau acțiuni de sprijinire a frontului, încurajate de regina Elisabeta.

Acțiunile variau în amploare și grad de implicare individuală, de la organizarea unor evenimente caritabile până la prezența „în linia întâi”, femeile îmbrăcând haina surorilor de caritate.

Regina Elisabeta a înființat spitale, servicii de ambulanță și îngrijire și a procurat medicamente pentru răniți.

Concomitent, sensibilizarea opiniei publice cu privire la condițiile de viață ale femeilor s-a făcut prin intermediul articolelor publicate în periodice precum: „Amicul familiei” (Bucureşti,1863- 1865) condus de Constanţa Dunca‑Schiau; „Mama şi copilul” (1865-1866), editat de Maria Rosetti; „Femeia” (Roman,1868-1869/ Bacău,1871-1873); „Femeia Română” (Bucureşti, 1878- 1881), sub direcţia Mariei Flechtenmacher şi având colaboratoare precum Sofia Nădejde sau Adela Xenopol.

Doamnele din înalta societate vor continua să fondeze societăți cu caracter feminist: societăți de binefacere, de tip educativ, de emancipare politică, economică și juridică.

Societățile de binefacere (ex. „Societatea femeilor sărace” din București, „Asociațiunea femeilor române Sprijinul” din București) completau eforturile centralizate, venind în ajutorul celor lipsiți de mijloace.

Dispunând de donații generoase, societățile au înființat școli, sanatorii, azile, cămine pentru mame singure ș.a.

Prin organizarea de ateliere, societățile de tip educativ (ex. „Liga femeilor” din Iași, „Cultura profesională a femeilor” din București) încurajau practicarea lucrului casnic drept o metodă de suplimentare a venitului familiei și ca o formă de promovare a industriei casnice românești.

Își propuneau: „a scoate femeia din rândurile minorilor şi interdicţiilor […], a o ajuta să-şi câştige neatârnarea economică, a-i înlesni mijloacele pentru îmbunătăţirea stării ei culturale şi a-i da un câmp mai extins pentru activitatea sa întru asigurarea existenţei sale”.

În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, pe măsură ce orașele își ramifică spațiile de exprimare publică, revendicările mișcării de emancipare a femeilor se fac auzite din ce în ce mai des. Cererile principale doreau schimbarea statutului civil și politic al femeilor.

„Cea mai radicală mişcare, ce a inclus şi componenta emancipării femeilor, este cea socialistă, care în 1883‑1884, la primul şi cel de‑al doilea congres al Partidului Social‑Democrat al Muncitorilor din România a înscris în programul partidului „1. Vot universal, egal, direct, secret… fără deosebire de sex…, 5. Egalizarea condiţiilor juridice şi politice ale femeilor cu ale bărbaţilor” şi „Regulamentarea muncii femeilor” .”

În martie 1896 Liga Femeilor din România a înaintat Adunării Deputaţilor o petiţie cu peste 100 de semnături, prin care solicita schimbarea statutului juridic al femeii mărite: scoaterea femeii măritate din rândul minorilor, dreptul de a‑şi administra averea şi responsabilizarea legală a bărbaţilor faţă de copiii lor. Deși nu a fost luată în considerare de legiuitori, acțiunea va contribui la atingerea masei critice necesare schimbării de paradigmă.

Text: Alexandra Rusu

Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor

Sursă foto: Soră (de) caritate, Dumitru Mățăuanu, lucrare aflată în patrimoniul Muzeului Municipiului București

http://www.fotostefan.ro/…/statuie-sora-caritate…

Bibliografie:

1.Nicolae Basilescu, Studii Sociale-Rolul social al femeii române, București, Tipografia ziarului Cronica, 1905.

2.Dan Berindei, Revoluţia română din 1848–1849, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.

3.Maria Bucur, Mihaela Miroiu (ed.), Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politice românești, Iași, Polirom, 2002.

4.Paraschiva Câncea, Mișcarea pentru emanciparea femeii în România, București, Ed. Politică, 1976.

5.Maria-Cristina Ploscă, Apariția mișcării de emancipare a femeii în Vechiul Regat, în Sargeția, IV, 2013, pp.339-344.

6.Simona Stiger, Ideologia mișcării feministe românești din Transilvania între educație și emancipare, în Acta Musei Napocensis, vol. XXIV-XXV, 1987-1988, pp.1141-1153.

7.Theodora-Eliza Văcărescu, Contexte de gen: roluri, drepturi și mișcări ale femeilor din România la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, https://studiidegen.files.wordpress.com/…/c4_theodora…

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină