Pălăriile perioadei La Belle Époque (Foto)

Dintre toate accesoriile care exaltau ținutele vestimentare feminine din perioada La Belle Époque, pălăria s-a remarcat prin diversitate stilistică, ingeniozitate și complexitate a formelor.

Asemeni actorilor care își fac intrarea treptat pe scenă, existau în epocă pălării pentru fiecare anotimp, moment al zilei, activitate sau eveniment.

Purtau numele unor personalități istorice (Marie Antoinette, Ludovic al XV-lea, Ludovic al XVI-lea), numele unor artiști faimoși (Rubens) ori simpli anonimi (Deniza, Juana, Edith).

Așa cum Maude Rea Parkinson observa în însemnările sale autobiografice, femeile din înalta societate bucureșteană se aprovizionau mai ales de la Paris și nu se fereau să cheltuiască sume exorbitante pentru a-și oferi plăcerea unei ținute de calitate.

În București găseau prețioasele pălării în magazine precum: „La multe pălării albastre”-Șelari 9, Magazinul de Modes-B-dul Elisabeta 12, A. Costoli. Mode de Paris -Lipscani 3, Ladstäter P. & Comp.-Lipscani 96, etc.

Pentru a naviga multitudinea de coduri sociale și legi nescrise asociate accesoriilor, elegantele capitalei aveau la dispoziție cronicile revistelor de profil („Moda Parisiană, Teatru și Musică”, „Moda Nouă Ilustrată”, „Moda șic Ilustrată”) care le ofereau sfaturi punctuale privind compatibilitatea între pălării și trăsăturile corporale :

„Așadar persoanele înalte și corpolente vor purta pălării mari câtă vreme damele mai scunde, mai delicate, trebue să evite pălăriile cu borduri largi, căci le vor arăta capul prea voluminos. O damă mărunțică sub o pălărie mare va semăna cu o ciupercă […]”.

Era vizat de asemenea raportul între tipologie și vârstă : „Am văzut multe domnișoare cari sunt de o drăgălășenie fermecătoare când își acoperă capul cu o simplă garsonetă sau o panama fără garnitură și au un aer cu totul îmbătrânit când își pun pălării mari cu multe și variate garnituri. Pentru pălăriile domnișoarelor cele mai potrivite garnituri sunt panglicele și florile mărunte.”

Toate aceste indicații erau surclasate de legea asortării. Materialul, cromatica sau garnitura pălăriei trebuiau să oglindească vestimentația fără cusur. Însă, nu orice combinație evidenția în mod plăcut nuanța tenului sau a părului:

„O pălărie neagră cu garnituri albe, roșii, sau trandafirii șade bine blondelor. Brunelor le stă bine cu garnituri portocalii, sau galbene. […] Pălăriile de gaz, de crep, sau de tul șad bine oricărui obraz. Blondele să-și garnisească pălăriile albe cu flori albe trandafirii și mai ales albastre. Brunele să nu întrebuințeze nici o dată culoarea albastră ci numai roșu, trandafiriu și portocaliu. […]

Pentru brunele care vor o pălărie albastră, garnitura indispensabilă e cea galbenă, sau portocalie. […] Nimeni să nu poarte însă pălării galbene, sau violete, sau dacă o brună vrea să poarte o pălărie, violetă, să o despartă de păr cu o garnitură galbenă.”

Pentru plimbările de dimineață erau recomandate pălăriile mici, „toce din pai auriu, ornate cu un nod de panglică tabac, altele garnisite cu păsări mari […] învăluite în niște voaluri lungi, care apără fața de vânt și evită fâlfâirea părului”.

Seara își făceau apariția pălăriile bergère, turbane de tul garnisite cu ghirlande de frunze brodate sau „tocele genul beretă, de pai drapat, ridicate într-o parte, garnisite cu panglică de taffetas […] flori, o egretă încolăcită, sau o pasăre paradis”.

Pălăriile rotunde, de formă Directoire, din „pluș bleu-France, ornate cu un șir de satin liberty și de muselin de aceeași culoare” însoțeau toaletele de ceremonie, în timp ce pentru balurile mascate se pretau tricornurile fantezie.

Pentru teatre, concerte și „toate serbările de lume de după prânz” se foloseau cu precădere „nouri de tul lamat sau de dantelă fină fluturată, mototolită cu o fantezie încântătoare, răsucită în torsade lăsate foarte în voie și mlădioase, și în transparența lor tremurând o egretă, scînteind agrafe sau catarame de briliante”.

În sălile de teatru se mai purtau niște pălărioare mici, cu borul plat, calota rotundă din satin de mătase, înconjurată de o ghirlandă de flori și frunze.

În lucrarea „Amintirile unui spectator. Mișcarea Teatrală în București între 1899-1910”, M. Faust-Mohr relatează luptele pe care publicul le-a purtat de-a lungul timpului pentru a obține dreptul de a se bucura de reprezentații, în lipsa pălăriilor.

Astfel, în anul 1900, conducerea Teatrului Național interzice purtarea lor în stal, acestea fiind permise doar în loji.

Moda se conformează și propune alternative: „Pentru staluri e preferabil să ne coafăm cu mare îngrijire și să lăsăm pălăriile acasă, căci lăsându-le la garderobă, e greu ca să fie bine păstrate, așa că riscăm foarte mult să ni se strice. În locul pălăriilor se pot purta eșarpe de gaz, aranjate în formă de capușon, ornate cu câteva noduri de panglică.”

În prima decadă a secolului XX predomină formele mari pentru care trotuarele se dovedeau a fi neîncăpătoare.

Unele pălării se asemănau „cu o căpățână de zahăr, altele cu o cască de pompieri”. Dintre toate tipologiile caracteristice perioadei cele mai rânvite de bucureștence erau pălăriile gigantice de inspirație englezească, în culori reprezentative pentru fiecare anotimp și decorate cu pene de fazan.

„Pălăriile mari, ca să șadă bine persoanei care le poartă , trebuie să fie totdeauna întovărășite de o coafură foarte voluminoasă cu bucle și rulouri”. Conciul generos se realiza adesea cu adaosuri de „păr străin”.

Revista Furnica din 1 iulie 1910 numește astfel de pălării „paravane nepătrunse” care „decapitează grațioase făpturi”.

Autorul articolului se revoltă în numele tuturor bărbaților și cere desființarea „pălăriilor urâcioase”.

„Ca să vezi figura unei dame, ar trebui să te pui brânci pe trotuar. Vroit-a oare Moda să silească pe bărbați a sta pururea îngenunchiați înaintea femeilor pentru a putea obține favoarea de-a contempla chipurile lor?”

Spectacolul amuzant era completat de rochiile incomode, a căror croială împiedica mersul normal, degajat.

„Ați văzut convoiu de ocnași mergând? Acelaș penibil și disgrațios mers sacadat și silit ne înfățișează astăzi cele mai minunate făpturi ale lui Dumnezeu, ale căror piciorușe sunt împiedicate ca niște lanțuri prin infamele rochii actuale. […] Acum toate femeile merg pe stradă la fel, lovite parcă de ataxie locomotrice, țopăind ori târându-și picioarele în modul cel mai urît posibil.”

Text: Alexandra Rusu

(Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Varstelor)

Surse foto:

Moda Parisiană, Teatru și Musică, 27 martie 1898.

Moda Nouă, 6 martie 1904.

Moda Nouă, 12 iunie 1904.

Moda Nouă Ilustrată, 10 noiembrie 1909.

Bibliografie:

Moda Parisiană, Teatru și Musică, 20 martie 1898.

Moda Parisiană, Teatru și Musică, 31 iulie 1898.

Moda Nouă, 26 septembrie 1903.

Moda Nouă, 7 noiembrie 1903.

Moda Nouă, 17 aprilie 1904.

Moda Nouă Ilustrată, 17 decembrie 1905.

Moda Nouă Ilustrată, 5 iunie 1907.

Moda Nouă Ilustrată, 25 noiembrie 1907.

Moda Nouă Ilustrată, 15 aprilie 1909.

Moda Nouă Ilustrată, 1 iunie 1911.

Moda Nouă Ilustrată, 12 noiembrie 1914.

Furnica, 1 iulie 1910

Faust-Mohr, Amintirile unui spectator. Mișcarea Teatrală în București între 1899-1910, Tipografia de Artă și Editura Leopold Geller, București, 1937.

Maude Rea Parkinson, Douăzeci de ani în România 1889-1911, Humanitas, București, 2014.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină