„Cățeluși mici, cilibii”

Încă din cele mai vechi timpuri, câinii de talie mică au fost companioni devotați ai doamnelor din înalta societate, capricii miniaturale a căror existență se articula în contextul unei narațiunii mai ample, cea vieții private.

În lucrarea „De Canibus Britannicus” (1570) medicul John Caius (Johannus Caius) descria aportul patrupezilor în conturarea universului feminin:

„Acești Câini sunt mici, drăguți, curați și cuminți, și sunt foarte căutați pentru a mulțumi delicatețea doamnelor,[…], pentru care sunt simple instrumente de amuzament și joacă, un mod prin care pierd vremea, își feresc mintea de exerciții mai lăudabile și își satisfac înclinațiile senzuale printr-o preocupare inutilă.”

În 1756 naturalistul Linnaeus identifica 9 specii de câini, așa-numiții „câini de poală” intrând în categoria câinilor de companie.

Câteva decenii mai târziu (1792), Johann Friedrich Gmelin descria 36 de specii, grupul celor de companie fiind divizat în 4 ramuri: Canis brevipilis, Canis melitaeus, Canis leoninus și Canis variegatus.

Popularitatea câinilor de companie, observabilă în literatura vremii, crește pe tot parcursul secolului al XVIII-lea.

Rase precum King Charles spaniel sau pug au fost mult timp asociate luxului aristocrației europene; erau omologi din viața privată ai cailor și câinilor de vânătoare.

Simbolizând devotamentul, aceștia apar imortalizați în numeroase picturi din secolele XVII și XVIII, așezați fie în poala de mătase a rochiilor sau la picioarele familiei.

„Câinii-jucărie” figurează în scenete comice, li se dedică elegii și devin chiar protagoniștii unor romane de aventuri.

Cultura literară a Secolului Luminilor îi amintește drept surogate pentru intimitatea autentică, pansamente emoționale care, prin prezența lor, ușurau durerea pierderii unei persoane dragi sau a unei mari iubiri.

Dormeau alături de stăpâni, mâncau la aceeași masă și purtau, asemeni lor, simboluri ale statutului: panglici din mătase, dantele, bijuterii etc.

Prin personificare, evidențiau defecte de caracter universale sau probleme sociale majore: locul femeii în societate, prăpastia dintre clasele sociale, egoismul, lăcomia, vanitatea, etc.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea moda cățelușilor mici, „cilibii” se instaurează în saloanele boierești din Țara Românească.

Scrisorile de comandă trimise către casa de comerț Constantin Hagi Pop din Sibiu se umplu de cereri care mai de care mai frivole sau extravagante: „Se cere ba apă de Spa, ba calupuri de săpun de obraz, ba ceasornice mici englezești de purtat în sân, sau batiste…dar mai ales cățeluși”.

Astfel apare în viața Dumitranei Știrbei cățelușul Miliort (Milord) care, din nefericire, nu trăiește decât un an. Jupâneasa își caută consolarea într-o nouă comandă, poftind un cățelus la fel de „fromoșel și costiriu” precum Miliort.

A întreține oaspeți, având în brațe un astfel de accesoriu animat, era o dovadă de eleganţă şi o plăcută „englengea” ori petrecere a timpului pentru o „mamuzelă” de la curte sau o distinsă domniță.

După moda occidentală, cățelușii pozează alături de stăpânele lor și le însoțesc în plimbările cu trăsura prin Herăstrău sau la Sf. Elefterie.

În numele soției sale, biv vel clucerul Constantin Gianoglu, cere comerciantului sibian: „Să-mi găsiți un cățeluș de cei mici, flocos…Foarte să fie mic încât să nu mai fie în toată Europa mai mic decât acela; să fie și flocos, cu părul slobod și moale,- fiie și cățea…”.

Alții nu se mulțumeau doar cu un exemplar. În 1796, biv vel vistierul Constantin Socoteanu dorea să-i fie trimiși „…doi cățeluși mici, frumoși, vrednici de damă mare, de domniță. ”

În saloanele secolului al XIX-lea, mobilate cu fotolii din lemn de paltin încrustat, purtând la ferestre garnituri drapate cu perdele diafane și draperii grele din catifea, ședeau în jurul meselor de lucru confidentele, brodând, conversând…

Foșnetul rochiilor încântătoare anunța vizita unui „cățel cu genealogie”: chin, bichon maltez, spaniel, pug, pechinez, pomeranian etc.

Uneori, cățelul cu nume francez (Bijou, Charmant, Papillon) își afla tizul în colecțiile de bibelouri din porțelan așezate cu mare grijă în vitrine Vernis Martin.

Moda patrupezilor miniaturali va cunoaște o etapă de revitalizare în perioada La Belle Époque, atunci când un notoriu personaj apare în revista umoristică Moftul Român (1901).

Bubico, „un cățel lătoș, plin de funde și panglici roșii și albastre” mănâncă zăhărel, bea lăptic și se bucură alături de stăpână de minunile lumii moderne, călătorind cu trenul în „panerașul acoperit cu un tărtănaș de lână roșie”.

Schița, cu un pronunțat caracter dramatic, este plină de ironie la adresa „cocoanei”, o demnă reprezentante a burgheziei, a cărei unică grijă pare a fi cățelul „cuminte, fidel și deștept…ca un om, doar că nu vorbește”.

Ignoranța și superficialitatea sunt amendate de Caragiale în deznodământul schiței.

Text: Alexandra Rusu

(Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Varstelor)

În imagine: „Femeia cu câinele”, Theodor Aman, 1862, ulei pe lemn.

„Portret de aparat, în viziune frontală, o reprezintă pe Frosa, modelul preferat al pictorului, stând într-un fotoliu şi având la picioare un câine.

Femeia poartă o rochie neagră şi are o figură visătoare şi părul împletit în cozi; ţine o ţigară în mâna stângă, sugerând o anumită emancipare. Câinele din stânga reprezintă fidelitatea. Semnat stânga jos cu brun: Aman, nedatat. ”

Sursă foto și descriere:

http://clasate.cimec.ro/Detaliu.asp…

Bibliografie:

1.Al. Alexianu, Mode și veșminte din trecut, Meridiane, București, 1987.

2.I.L.Caragiale, Momente, schițe, amintiri, Cartea Românească, București, 1938.

3.Tudor Dinu, Bucureștiul fanariot, Vol II, Humanitas, București, 2017.

4.Nicolae Iorga, Scrisori de boieri și negustori olteni și munteni către casa de negoț sibiană Hagi Pop, Ateliere grafice Socec&Comp., București, 1906.

5.Maude Rea Parkinson, Douăzeci de ani în România 1889-1911, Humanitas, București, 2014.

6.Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Humanitas, București, 2017.

7.Eighteenth-Century Fiction, Volume 25

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină