Patrioți mai presus de toate doctrinele politice

Călăuza politică franțuzească duce în linie dreaptă în prăpăstii. Încă un pas, și ne prăvălim cu toții! Iar omul înțelept, când vede așa, îi dă drumul călăuzei. Și se întoarce la popor, în țara lui, de unde plecase după comori; și-și vede de treabă. Nu mai caută stele în râpă.

Nu se mai ia după rătăciți, ci după trebuințele modeste ale vieței sale. La popor zic, nu la absolutism. La mintea sănătoasă, dezbrăcată de formule seci și umflate: la viața așa cum e.

La oamenii cu mintea întreagă, cu bun-simț, de care e plină fiecare țară. Și la orașe, și la sate, dar cari sunt duși de nas de basme, nu de idei omenești, nu de știință.

La poporul care din moși-strămoșii săi nu știe de «egalități» abstracte, ci știe, de două mii de ani și până astăzi, știe de «mai marii țărei», «de Domnul și de boierii țărei», de rânduiala ei, nu de libertăți fără măsură, fără frâu.

La poporul care întreg ascultă, ca o oștire din născare de credințe, de moravuri. Și ascultă că nu-i prost, cum zic smintiții, ci că-i supus. Supus? Da! Supus, cu minte omenească, firii vecinice a vieții, a popoarelor!

Care știe ce se poate și ce nu se poate. El, care nu aiurează «ministere țărănești» și alte palavre «poporaniste». Căci e natură sănătoasă, nu e suflet căzătură. Nici «cetățean» de carnaval politic de Paris.

Nici «suveran» de uliți, de care neam de neamul lui n-a fost și nici n-a pomenit. Și nu va fi! Căci nu se poate în fire. Numai în visul entuziaștilor și în raiul proletar din cer, nu pe pământ.

Eu, unul, nu mă urc nici nu mă cobor fie în raiul, fie în iadul obârșiei universului, al omenirii, al unui popor, și nici ale sfârșitului în sistemul nostru planetar, ca să fac politică.

Și de aceea zic că starea reală a unui popor rezultă din credințele și moravurile lui, și de cum a fost condus, d. p., până acum.

Credințele, tradițiile, moravurile și limba unui popor sunt ființa lui intelectuală și morală așa cum e în realitate, nu în pecetea naturei pe hrisovul existenței sale în lume, între alte popoare.

E unicul său drept – atât cât este, mult puțin. Iar cât va fi mâne, poimâne și în negura vremii ce vine de aci înainte – de politică depinde, în foarte mare parte.

De cum o fac cei ce o fac, cei ce conduc de fapt, nu în «teorie constituțională», statul, poporul. Credințele și moravurile sunt personalitatea unui popor.

Legile sunt forme noi pentru trebuințe noi, cum răsar, în chip firesc, din credințele și moravurile care sunt în popor. Nu în cărți. Nu în teorii. Nu în plebea catilinară. Citesc la Golescu: „curva, bețivul și cărturarul n-au credință”.

Da, așa este: cărturarul cel prost n-are credință; numai cărturarul cel înțelept o are, o poate avea: niciodată palavragiul «științific» în «fenomenele sociale», pornit spre «țălurile umanității» celei zăpăcite.

Limba, credințele și moravurile mențin un popor, iar legile noi îi dau putința de dezvoltare firească mai departe. Dar, iarăși, numai dacă sunt în potrivire cu caracterul său.

Căci numai așa legile pot pătrunde în popor. Altfel, poporul se alege cu legi «perfecte»: în condici, în buzunare cu gazete și discursuri, iar în suflet cu nemulțumirea, cu revolta! Căci i se siluise toată ființa lui, natura lui întreagă prin legi din teorii; absurde, dezastruoase.

Iată dar că moravuri vechi și legi noi, conservare și dezvoltare nu pot însemna decât: menținerea și adâncirea individualității deosebite a unui popor. Și numai aceasta însemnează cultură, cultură organică națională, cultură adevărată.

Iată dar că numai o armonie între fruntașii unei națiuni moderne ne poate da o politică serioasă. Iar acești conducători nu pot fi decât conservatori și liberali.

Dar și unii, și alții, cu respectivele lor doctrine reduse la viață. Nu pot fi «democrați» de azi pe mâne. Pentru că sunt și trebuie să fie totdeauna patrioți. Patrioți mai presus de toate doctrinele politice, vechi și noi.

Și în fiecare popor tânăr și sufletește sănătos, se coprinde un fond adânc din firea plină, cumpătată și înțeleaptă a popoarelor mai vechi și astăzi mari. Mă gândesc aici îndeosebi la englezi și la germani.

Două națiuni ce se găseau pe calea normală a dezvoltării lor firești. Până a nu se rătăci și ele, prin câteva greșeli fatale atunci în toată Europa, în labirintul doctrinar.

De aceea, după smerita mea cugetare, pentru patrioți adevărați, chestiunea se pune astfel: o continuare a politicei de până acum duce la incalculabile primejdii, la nou dezastru și aproape sigură disoluție. Nu rămâne deci decât o revenire la condițiunile unei dezvoltări normale: libertăți, dar cu măsură; stabilitate în guvernare; control serios, dar liberarea guvernelor de sub osânda demagogiei desfrânate, care paralizează orice acțiune a oamenilor serioși. Nici o țară nu poate trăi timp îndelungat sub regimul a doi Domni, cu o «suveranitate» ridicolă jos, cu alta impotentă sus. „Dar unde s-a pomenit,/  S-au văzut și auzit,/ Două săbii într-o teacă,/ Doi Domni în țară săracă?…”

Știu că mulți vor considera aceasta a mea propunere, de a se șterge «suveranitatea» poporului din Constituție, drept o groaznică reacțiune, întocmai ca cea referitoare la restrângerea libertății presei etc. și despre cari voi avea încă multe de zis.

Știu că asemenea idei sunt taxate de democrații sociali de aici, și din alte părți, drept «obscurantism».

Pentru că ei nu știu ce-i «obscurantism». Precum idee n-au avut și n-au ce-i reacțiunea. Apoi Goethe știa, de acum o sută de ani, că „adevăratul obscurantism nu însemnează a împiedica răspândirea adevărului, a luminei, a utilului, cia pune false idei în circulație”.

Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020. Titlul original al eseului: „Din visuri de viață”

Sursa: CERTITUDINEA    

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină