Interviu cu Dan Puric: NATO, crucișătoarele erotice, oile de la Deveselu și imunitatea de a fi român

Reporter: Ce șanse de supraviețuire are România în actualul context politic intern și internațional?

Dan Puric: Uite, trebuie afirmat cu toată tăria, în atenția eventualilor viitori și actuali inamici, că poporul român a fost, este și va fi de necucerit.

Ce mă face să cred asta? În aparență, este o afirmație plină de orgoliu și care contrazice istoria noastră plină de umiliri și de umilințe. Și totuși poporul ăsta are o libertate de necucerit, care apare mai ales a tunci când inamicul se crede stăpân pe situație.

Îmi aduc aminte că abia se instalaseră la noi în țară, la Constanța, bazele NATO, pesemne ca să fim „apărați” de noi înșine sau, mai degrabă, să ni se creeze mereu inamici, știind că pacea este dăunătoare organismului, când am văzut la televizor ceva incredibil.

Am văzut niște imagini care sunt convins că vor rămâne unice pentru arhiva istoriei militare a lumii și al căror efect mobilizator și de încredere în noi înșine ca neam, îl resimt și astăzi.

Țin minte și astăzi că până și vocea reporteriței care prezenta știrile era afectată până la uimire de ceea ce vedea. Informația neașteptată începea cu imaginea filmată a unor soldați americani, pușcași marini, cu armele ațintite spre mare, de unde așteptau încordați să vină niscava inamici…

Pușcașii marini în așteptarea „tătarilor”

Imaginea mi-a adus aminte, fără să vreau, de o celebră carte intitulată „Deșertul tătarilor”, scrisă de nu mai puțin celebrul Dino Buzzati.

În carte se povestea despre o fortăreață militară din Italia începutului de secol XX, unde militarii își măcinau timpul, așteptând încordați până la paroxism, niște „inamici” imaginari din secolul XII, tătarii.

Îmi aduc aminte că toți erau contaminați de eventualul așa-zis pericol, în fond ireal, dar puternic setat în imaginarul lor. De fapt nu era importantă realitatea absurdă, care li se punea în față, ci întreținerea tensiunii psihice cu orice preț.

Așa și în cazul nostru, bieții pușcași marini, cu fețele machiate de război hollywoodian, lipiți trup și suflet de pușca lor cu lunetă, își risipeau privirea încordată în zarea nevinovată a mării, așteptând, la rândul lor, pesemne tot „tătarii”.

Atacul „nimfelor” autohtone

Dar iată că dacă în cartea lui Dino Buzzati tătarii nu au venit, aici inamicul și-a făcut apariția din valuri. Ceva pe care nici Dino Buzzati sau alt scriitor din lume nu și-ar fi putut închipui vreodată că poate ieși din adâncul mării.

Retina ochiului lor de soldați ce vegheau pacea, fusese brusc șocată, mai ales prin imaginea dată de luneta puștii lor…

Din larg, dincolo de gardul se sârmă ghimpată ce intra de pe plajă direct în mare, pe o distanță respectabilă, ca să despartă până și valurile de spațiul civil, veneau niște „nimfe” locale.

Îmi aduc aminte că până și camera operatorului începuse să tremure de emoție. Ele, „nimfele” autohtone, înotaseră pe lângă cumplitul gard militar de sârmă ghimpată, ce delimita spațiul NATO pe pământul românesc, și, în pardesiu de primăvară, înotând bras, se îndreptau întins și în grup organizat, ca niște crucișătoare erotice însetate de țărm, către ținta lor atât de inocentă și nepregătită pentru viața de român: se îndreptau spre pușcașii marini americani.

Când apa le-a ajuns până la brâu, și-au continuat drumul pe picioare cu eleganță, braț la braț cu valurile. Apoi, cu gesturi senzuale, și-au scos din modestele poșete câte un pieptene sau câte o pudrieră, începând să se aranjeze, ca nu cumva să dezamăgească țărmul unde aveau să acosteze. Știu doar atât, că micul reportaj filmat se termina cu fața unui lunetist american de culoare, total dezorientat și dezarmat de noul inamic.

Behăitul oilor producea bruiaje pentru radare

Reporter: Vă dau și eu una: la vreo săptămână după ce au inaugurat baza americană de la Mihail Kogălniceanu, le-au furat unii gardul.

Dan Puric: Binecuvântat să fie „hoțul” acela! Era bine dacă le lăsa și un bilețel cu „Bine ați venit în România!”. Cred că există un blestem mioritic pentru toți aceștia care ne invadează ciclic istoria.

Nu știu dacă ai aflat despre cazul cu oile de lângă baza militară de la Deveselu. Este absolut uluitor! Imaginează-ți că cei din conducerea militară NATO, care au sediu acolo, l-au dat în judecată pe ciobanul care, întâmplător, avea stâna așezată lângă ei, spunând că din cauza oilor și a behăitului lor, li se bruiază radarele și li se dă peste cap toată aparatura electronică, ordonându-i să plece de urgență de acolo, cu oi cu tot.

Numai că acel cioban, spre deosebire de clasa politică de la noi, a avut replica la el, așa cum își purta bâta și, ca atare, le-a răspuns în cel mai autentic stil românesc, trimițându-i pe toți, în grup, la origini.

Înjurătura asta atât de specială, unică, tipic românească, dacă ești atent, îți dai seama că este străbătută, în ciuda directeței ei, de la un cap la altul, de-o paradoxală milă creștină.

În fond, este un îndemn, o sinceră urare de refacere ontologică a ființei. Este unică în lume și intraductibilă. Nu încerca s-o traduci în engleză, că va fi un fiasco! Vorba olteanului „Las-o încurcată, bine că e vie”!

Reporter: Ceva magic…

Dan Puric: Nu e magic, este cinstit, este pe față, este o urare din tot sufletul nostru românesc. Iar sufletul acesta, cu toate că este intraductibil, este atât de luminos, pe când magicul este ceva întunecat.

„Ca să vezi unde se refugiază câteodată autenticitatea de a gândi românește. Într-un taxi”

Reporter: Zicea istoricul Herodot despre daco-geți „Cei mai viteji și mai drepți dintre traci!”. Bun, dar a mai zis ceva: „Păcat că nu sunt uniți!”.

Dan Puric: Da, lipsa de unitate ce ne caracterizează este într-adevăr un mare păcat, dar care, de multe ori, paradoxal, printr-un soi de pronie cerească, ne-a salvat.

Ce contrast uimitor la acest popor! Mi-a spus mie odată un bun prieten evreu că „voi, românii, aveți defecte mari, dar care, dintr-o dată, se pot preface în mari calități”. Într-o lume aparent condamnată la derizoriu și la cronică neseriozitate, apar, neașteptat, inteligența și spiritul viu al acestui popor.

„Domnul Dan, nu este important cum trece timpul peste dumneavoastră, ci cum treceți dumneavoastră prin timp!”. Așa mi-a spus mie odată, nu un academician, nu un filozof contemporan dilematic, ci un simplu șofer de taxi.

Ca să vezi unde se refugiază câteodată autenticitatea de a gândi românește! Nu este fantastică observația? Nu este oare ea plină de demnitatea de a fi?

Cum traversăm lumea și nu cum ne lăsăm traversați de ea! Cât de necesară este, în timpul degenerat, corupt și pornografiat pe care îl trăim! Și care, de fapt, mai cumplit decât atâta, ne trăiește!

Cum trecem prin El, prin Timp, sublimă libertate, niciun tribut plătit istoriei! Așa este poporul ăsta, surprinzător prin acea genialitate căreia istoria nu i-a acordat niciodată vreo șansă.

„Avem supraproducție de imbecili la hectar”

Reporter: Atunci cum ne vom mai reface, dacă ne vom mai reface?

Dan Puric: Când marele profesor Nae Ionescu era la Berlin, l-a întrebat un german: „Domnule Nae Ionescu, la dumneavoastră, în România, cum stați cu înțeleptul satului?”.

La care marele gânditor a răspuns: „La noi se pune problema invers: cum stăm cu prostul satului, căci restul sunt înțelepți!”.

Ăsta a fost poporul român! Printr-un soi de înțelepciune subterană, tacită, s-a menținut în fața ambițiilor inteligente ale popoarelor cu caracter de pirat care ne-au înconjurat și încă ne înconjoară.

Că acum avem o supraproducție la hectar de imbecili, de oportuniști și de cozi de topor nu trebuie să te îngrijoreze prea mult. Am mai avut și în trecut asemenea „recolte” cărora Dumnezeu le-a dăruit apoi o cumplită secetă.

Nu cu astfel de indivizi ne refacem, ci întotdeauna am dăinuit în istorie și am mers cu fruntea sus prin enclavele astea de inteligență și mai ales de înaltă conștință creștină și românească.

„Nu te teme, turmă mică!” sau, cum a zis Petre Țuțea, „energii mari pe suprafețe mici”! Există la noi, la toți, o privilegiată percepție a capitalului suferinței.

Acum mulți ani, în gară la Viena, un țigănuș s-a apropiat de mine și mi-a spus: „Nene, tu ești român!” „De unde știi?” – am întrebat total surprins. „Păi nu vezi că ai ochii necăjiți?”. Să nu-i dai nota 10?

Necazul ăsta permanent, culmea, nu ne-a degenerat, ci ne-a făcut să vedem mult mai profund viața. Așa cum lacrima spală de impurități ochiul și îl face să vadă prin suferință esența vieții.

De aceea este bine să trecem prin timpul acesta cu un spirit liber, creștin, și să iubim poporul ăsta român cu toate defectele lui, căci are imense calități – ce pot să șteargă aceste defecte, în fracțiuni de secundă.

„Oportuniștii de serviciu, născuți pentru a trăda”

Reporter: Care este cel mai periculos lucru pentru integritatea spiritului românesc?

Dan Puric: Ceea ce trebuie să constatăm că a fost și este foarte dăunător pentru structura sufletească a românului este gândirea aceasta fără de țară și fără de Dumnezeu, infiltrată încet și în timp, ca un virus incontrolabil: că tot suntem într-o pandemie care stă cuminte în celulă și izbucnește când mediul este propice.

Mă refer la acești așa-ziși filosofi români contemporani, care au vrut să schimbe albia de gândirea normală a acestui popor. Cei care au diluat certitudinea acestui popor în dileme toxice și speculative, așezându-se pervers la adăpostul reinterpretării critice.

Astfel, am asistat cu toții, cu mâinile în buzunar, indolenți și apatici – confiscați de confortul așa-zisei democrații și mai atenți la frigiderele noastre decât la cultură și la identitate – cum au fost reinterpretați critic, până la asasinare morală, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coșbuc, voievozii importanți ai neamului, ca să nu mai vorbesc de atitudinea denigratoare vizavi de generația interbelică de intelectuali.

Mă consolez cu un singur gând: toți acești dilematici ai condiției de a fi român, care au erodat subteran bunul-simț românesc, au dezrădăcinat copacii-conștiință ai neamului, provocând dezastruoase alunecări de teren, vor avea parte de o Judecată de Apoi, căci acum nimeni nu îndrăznește măcar să-i numească pe numele lor adevărat: oportuniștii de serviciu născuți pentru a trăda.

Și mă gândesc la o Judecată de Apoi așa cum a văzut-o Giovanni Papini (filosof și jurnalist italian, n.n.), care a spus că, de fapt n-o să-i judece nimeni, doar că Dumnezeu le va da ocazia să-și aducă aminte ce au făcut.

Dar-ar Dumnezeu să-și aducă aminte de pe acum! În fond, Dumnezeu le va dărui conștința care astăzi le lipsește cu desăvârșire.

Între vreascurile pe care această conștință le va arde, veți găsi publicații, ziare, menite toate să distrugă încrederea în sine a poporului român, manuale academice de demitizare a istoriei noastre, premiate de foruri internaționale, precum și de clasa politică coruptă din România.

„Ei sunt doar găurile de obuz, trase pe pământul sfânt al acestei țări”

Reporter: De fapt era vorba de progresism. Progresiștii.

Dan Puric: Viitorul lor seamănă cu cel al măgarului pe care îl călărea invers un iluminat budist. „De ce l-ai încălecat invers?”, l-au întrebat discipolii. „Îl las pe el să progreseze! Eu privesc spre trecut”, le-a spus el.

Reporter: Câte tipuri de spaimă există și care este cea mai comună – la români?

Dan Puric: Spaima românului dintotdeauna a fost cea în fața năvălitorilor. Astăzi este total surprins de acești năvălitori care vin dinăuntru – imense popoare migratoare de origine autohtonă – și care calcă totul în picioare: credință, tradiție, cultură, limbă.

Dar nu tot românul trăiește spaima asta, ci numai cel care nu mai are trecut și este intoxicat de prea multă contemporaneitate. În schimb, românul autentic nu se sperie de efemeridele astea de-o noapte.

Sunt cei care în ființa lor lăuntrică se întâlnesc zilnic cu râsul dacic în fața morții, despre care Emil Cioran (filosof român, n.n.) spunea că este râsul nostru salvator.

Am să-ți spun ceva. Există în arhiva militară a Primului Război Mondial o fotografie document-cutremurătoare despre evidența acestui lucru. Un corespondent de presă francez a fotografiat un moment unic.

După victoria de la Mărășești, printre tranșee și găuri de obuze, soldații români s-au prins într-o horă. Și nu au făcut-o dintr-o isterie a unei victorii neașteptate, ci din sfântul instinct al dăinuirii noastre ca popor, acel cutremurător dispreț în fața morții, care ne-a făcut întotdeauna să-l prețuim pe Dumnezeu.

Amărâții ăștia de astăzi, care conduc țara, încet, încet spre dezastru, nu știu că Armata acestui neam este în altă parte. Ei sunt doar găurile de obuz, trase pe pământul sfânt al acestei țări, tranșeele goale ale dezertării lor, de la ființa românească, pe care le va umple ploaia istoriei și le va îngropa înapoi cu pământ veșnicia de-a fi român. Scorburi-ideologice pe care viitura creștină a acestui popor le va duce la vale. Brâncuși a intuit bine când a făcut „Coloana jertfei fără de sfârșit”.

Demonstrația profesorului Pascu

Când eram doar un puștan, elev la liceul de arte plastice Nicolae Tonitza, profesorul meu de sculptură, domnul Pascu, m-a întrebat într-o zi: „Dănuț, tu știi ce reprezintă coloana lui Brâncuși?”.

Eu i-am răspuns: „Domnule profesor, Coloana fără de sfârșit semnifică, după câte știu eu, regerminarea continuă a bobului de grâu”. Știu ca acum că s-a uitat la mine cu o privire adâncă și tristă și mi-a șoptit ceva care m-a marcat pentru tot restul vieții: „Dănuț, în primul rând, numai comuniștii care au încercat oricum s-o smulgă din pământ și din metalul topit să plătească deplasarea la Festivalul Mondial care se ținea la București, a tinerilor UTM-iști din Târgu Jiu, dar n-a putut s-o smulgă din pământ tractorul, măi, Dănuț, numai comuniștii i-au dat denumirea asta abstractă, Coloana fără de sfârșit, adică o invitație la călătoria neamului către neant. Nu, Dănuț – a continuat el – ea a fost numită „Coloana jertfei fără de sfârșit”!

Și luând o cretă, mi-a desenat pe tabla din clasă coloana din profil, acea succesiune de romburi geometrice pe care, apoi, el le-a prelungit în perspectivă cu mișcări precise.

Și astfel, sub ochii mei uimiți, am văzut cum se desfășura spre înaltul cerului o suită de coșciuge, puse unul peste altul, iar ultimul a rămas deschis. „Ăsta-i destinul nostru ca neam, pe care l-a descris cu geniul lui Brâncuși: jerfa continuă!”. Așa și-a încheiat profesorul Pascu demonstrația.

Tot ce mi-a spus atunci, mi-a rămas de-atunci în suflet. Mai târziu, am citit că un bun prieten de-al lui Brâncuși, Petre Pandrea, a avut o sclipire genială, când a afirmat un alt paradox și anume că sufletul poporului român este anarhic.

Fii atent, nu a spus haotic, ci anarhic! Este o mare diferență! Adică țăranul român nu se închină la nimic pe pământul acesta, decât la icoană. Un bun îndemn pentru lumea de azi, rătăcită în haosul pandemiei premediate!

Credința – imunitatea de a fi român

Reporter: Eventual, spiritul ăsta anarhic a și salvat țăranul român până-n zilele noastre.

Dan Puric: Astăzi, ca și mâine, va rezista acel rest de popor – cum bine zice profetul Ilie – care se va închina la icoana României. Cei care se vor închina la imaginea ei în lume, vor dispărea dimpreună cu această hologramă stupidă.

Comunismul a distrus cât a putut instinctul de proprietate al țăranului, cei de azi, urmașii lor, finalizează opera sinistră prin procesul de regionalizare, distrugându-ne, odată cu istoria, și instinctul de apartenență.

Devenim simpli locuitori ai unui spațiu geografic, care și acesta, încet-încet, ni se topește sub picioare. Primul proiect diabolic a fost deșertificarea demografică a României.

Să nu uităm că peste 6 milioane de români sunt în afara țării. Dacă stai de vorbă cu un om politic al guvernului de azi, nu o să vadă lucrul acesta ca pe o catastrofă, ca pe o cumplită crucificare a acestui popor, ci, imbecilul crescut în burse occidentale, o să-ți răspundă că e o mare realizare a libertății de mișcare pe care, vezi Doamne, democrația și libertatea lumii civilizate și, mai ales, agresiv-civilizatoare, ne-a pus-o la dispoziție.

Acum, oportunistul ajuns în fruntea statului se laudă cu această rană deschisă a poporului român, numind-o diaspora românească, știind că, ținută departe de țară, poate să fie pentru el o pepinieră electorală.

Dacă mai stăm mult așa, în propria țară vom avea, în curând, statutul de rezervație, iar în străinătate, de simplă seră – din care vom culege copii și tineri români, crescuți cu un alt aer și pe un alt pământ.

Acesta este virusul împotriva căruia trebuie să punem la lucru Credința, adică imunitatea de a fi român!

Interviu realizat de Traian Horia (Anglia)

Sursă: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină