Statul-imperiu al lui Burebista. Rolul serviciilor informative din vremea sa

În legătură cu creşterea puterii dacilor, Strabon (63 î.e.n.-19 e.n.), în cunoscuta sa lucrare, „Geographia”, nota că „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista i-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani”.

În această perioadă daco-geţii se învecinau cu popoare şi seminţii nesupuse imperiului roman: la est, nord şi vest se aflau sarmaţii şi sciţii de la nordul Mării Negre, din regatul Crimeii şi bastarnii coborâţi recent în regiunile pontice şi ale gurilor Dunării.

Singura zonă de risc era aceea reprezentată de presiunea triburilor celtice dinspre nord-vest.

Centrul acestei stăpâniri era situat în munţii Orăştiei, dacii fortificând un vast teritoriu cuprinzând Sarmizegetuza, Costeşti, Aniniș, Piatra Roşie – Cioclovina şi Grădiştea-Muncelului, măsuri care aveau să frâneze înaintarea celei mai mari puteri militare a timpului, Roma, dincoace de Dunăre timp de un secol şi jumătate.

Este încă o dovadă că tot acest efort material şi uman a fost făcut de geto-daci în deplină cunoştinţă de cauză. Dacii au sesizat din timp nu numai potenţialul militar al Romei, ci şi intenţiile acesteia de cucerire a Daciei cu scopul de a ajunge în posesia aurului acesteia.

În secolul I î.e.n. armatele romane sunt în plină ascensiune. Roma stăpâneşte Macedonia, Pergamul (Asia Mică), Bitinia, regatul Pontului, al temutului Mithridate Eupator, cu care Burebista strânsese legăturile în vederea unei lupte comune împotriva romanilor.

Prin pătrunderea romanilor, la finele secolului al III-lea î.e.n., în Peninsula Balcanică şi cucerirea treptată a peninsulei în secolele II şi I î.e.n., Dunărea devine graniţa directă a dacilor cu Roma.

Pe vremea regelui Burebista (82 î.e.n. – 44 î.e.n.) armatele romane ajung aproape de hotarele Daciei. În anul 74 î.e.n. o expediţie romană condusă de generalul C. Scribonius Curio, guvernator al Macedoniei (75-73 î.e.n.) îi va urmări pe Scordisci, ce atacaseră Macedonia, până la Dunăre.

Această incursiune este povestită de istoricul L. Annaeus Florus (sec. II e.n.) care afirmă că generalul roman „a înaintat până în Dacia, însă s-a înspăimântat de bezna pădurilor de acolo” […].

Îngrijorat de forţa, extinderea şi pericolul ce-l reprezenta Imperiul Roman, Burebista (circa 82 î.e.n. – 44 î.e.n.) încearcă, prin toate mijloacele, să frâneze procesul de consolidare a stăpânirii romane în apropierea Dunării.

Obţinând date ce confirmau pericolul şi intenţiile agresive ale romanilor, Burebista îşi propune să organizeze şi să desfăşoare acţiuni în sudul Dunării.

Pentru aceasta acţionează mai întâi în nord-vest şi, în anul 60 î.e.n., zdrobeşte triburile celtice ale boiilor și tauriscilor şi consolidează hotarul de vest pe Dunărea de mijloc iar pe cel din nord-vest pe râul Marus (Morava de astăzi, în Slovacia).

Prin mai multe acţiuni militare dar şi diplomatice, el soluţionează, în anul 55 î.e.n., şi problemele legate de hotarul de est, rămânând singur stăpân al Pontului Euxin, de la Appolonia de sud şi până la Olbia spre nord.

Nu jaful l-a determinat pe Burebista să întreprindă această temerară şi costisitoare acţiune care a durat şapte ani (55-48 î.e.n.), ci considerente de ordin economic, politic şi strategic.

Burebista a cunoscut potenţialul acestor cetăţi şi influenţa benefică a încorporării lor în tânărul stat daco-get. Cu ajutorul meşterilor greci aduşi din oraşele cucerite, Burebista îşi va construi excepţionalul sistem de fortificaţii din Munţii Orăştiei. Tot cu aportul lor va dura în piatră alte cetăţi

De reţinut şi momentul în care Burebista a decis să acţioneze. Acest moment, de cucerire şi supunere a cetăţilor greceşti a fost favorizat în foarte mare măsură de contextul extern […].

Burebista cunoştea de mai mult timp, uneori chiar din contactele directe (cum s-a întâmplat în anul 74 î.e.n.) potenţialul economic şi militar în creştere, ca şi pericolul reprezentat de incursiunile romane, tot mai apropiate de Dacia.

Pe lângă aceasta, lovitura dată de el oraşelor-cetăţi greceşti din vestul Pontului Euxin nu avea cum să lase indiferent Imperiul Roman. Această ultimă lovitură urmărea, pe lângă ocuparea unor spaţii de interes pentru Roma, şi întregirea potenţialul defensiv al Daciei.

În mod logic, acţiunea de fortificare a zonei din Munţii Orăştiei a fost gândită înainte de această operaţiune militară.

Este încă o dovadă, de necontestat, că Burebista ştia ce se petrece la Roma şi că acesta cunoştea intenţiile ascunse ale Imperiului Roman în legătură cu Dacia (Implicarea sa în răscoala din Galia – anul 56 î.e.n. confirmă pe deplin acest lucru).

Tot acest uriaş efort de construcţie a complexului din Munţii Orăştiei confirmă relaţia directă cu pericolul roman. Burebista deţinea date certe în scest sens. Acest uriaş efort de construcţie (200 km2 de zonă fortificată, însumând refacerea şi construirea a peste 50 de cetăţi) nu răspundea, de fapt,  decât unei ameninţări ce avea să devină iminentă (în anul 44 î.e.n.). […].

În aceeaşi perioadă, menţionează izvoarele scrise ale vremii, Burebista este informat că la Roma triumviratul se destramă (anul 52 î.e.n.). Se confirmă vestea că Pompeius, spijinit de Senat, se pregăteşte să se lupte cu Caesar.

Este motivul pentru care Burebista decide să apeleze din nou la vestitul sol şi diplomat Acornion din Dionisopolis (folosit anterior şi de tatăl său), căruia îi încredinţează o solie specială pe lângă rivalul lui Caesar […].

În contexul celor de mai sus se impun câteva sublinieri:

– Burebista a deţinut inf ormaţii clare, verificate ulterior de rezultatul negocierilor, legate de desfacerea triumviratului roman. Ca urmare a posesiei acestor date, el îşi alege solul potrivit, Acornion, a cărui eficienţă fusese confirmată anterior de serviciile acestuia pe lângă tatăl lui Burebista. Este oferit sprijin lui Pompeius, concurent cotat cu prima şansă;

– Graţie informaţiilor deţinute este stabilit cu exactitate locul unde se afla Pompeius, Heracleea Lyncestis, pentru a putea fi contactat pentru negocieri. Tot acest demers diplomatic nu ar fi putut fi construit pe un teren gol existând indicii care atestau posibilitatea încheierii acestui acord care semnifica garanţia renunţării lui Pompeius la planurile agresive ale Romei faţă de Dacia;

– Aceeaşi acţiune indică faptul că regele dac dispunea de iscoade (spioni) familiarizate cu societatea romană, cu posibilităţi reale de informare în interiorul imperiului roman chiar şi la aceste nivele. Aceste iscoade au o legătură directă cu regele dac, fapt ce favorizează şi luarea, în regim de urgenţă a deciziei politice. În baza acestor date se stabileşte dacă şi când este oportună folosirea „armei diplomatice”;

– Succesul soliei evidenţiază faptul că datele primare existente, în legătură cu oportunitatea contactelor, se confirmă prin rezultatul final al acestora;

– În plus, această acţiune diplomatică are şi o componentă destabilizatoare, având menirea de a slăbi puterea imperiului dar şi de a reorienta politica acestuia faţă de daci.

Aceleaşi preocupări de destabilizare de către regele dac a puterii politice şi militare a Romei pot fi confirmate şi prin faptul că Burebista pare a nu fi străin nici de revolta dalmaţilor din anii 50-48 î.e.n. împotriva Romei.

Ca urmare a soliei lui Acornion, Burebista este preocupat să-i vină în ajutor lui Pompeius, dar potenţialul său partener este învins în luptele cu Caesar și se refugiază în Egipt […].

Faţă de această situaţie Burebista îşi extinde aria preocupărilor sale diplomatice, încercând să strângă legăturile cu Mithridate al VI-lea Eupator, regele Pontului, şi să realizeze o alinaţă cu Arievist, conducătorul marii uniuni de triburi germane.

Acestor preocupări Caesar le răspunde prin programarea unei ample operaţiuni de război împotriva Daciei. Asasinarea lui Caesar în anul 44 î.e.n. şi dispariţia de pe scena politică a lui Burebista, în urma unei revolte (după opinia unor istorici), amână desfăşurarea acestor ostilităţi, pentru mai târziu.

Este puţin probabilă căderea lui Burebista în urma unui revolte. Aceasta ar fi avut o anumită întindere sau consistenţă, element ce ar fi condus la reperarea şi înăbuşirea sa din faşă.

Având în vedere potenţialul militar al regelui, de peste 200.000 de oameni, o asemenea iniţiativă n-ar fi avut nici un fel de sorţi de izbândă.

Cel mai probabil, Burebista a fost înlăturat printr-o lovitură de palat, urzită de persoane aflate în imediata sa apropiere. Nu se exclude însă că această acţiune să fi fost inspirată de romani […].

Unii autori estimează că Burebista ar fi avut un rol de primă mărime în istoria antică a Europei şi că în multe privinţe el poate sta alături, cu cinste, pe aceeaşi scară a valorilor cu Caesar, că a fost un excelent organizator şi genial comandant de oşti, un iscusit politician şi diplomat.

Alţii consideră că succesele sale au fost posibile datorită nu numai superiorităţii forţelor armate de care dispunea ci şi manevrării lor calculate şi rapide pe un asemenea vast spaţiu.

De aceea se impune să admitem, chiar în ipoteza cea mai restrictivă, că dominanta personalităţii lui Burebista trebuie să fi fost înzestrată cu geniu militar cel puţin tot pe atâta cât a fost dotată cu geniu politic.

O demonstrează unificarea dacilor şi faptul că nu a pierdut nici o bătălie cu străinii, în masivele extinderi teritoriale etc.

Faptul că a fost un abil politician şi diplomat a fost posibil datorită datelor şi informaţiilor obţinute, aceleaşi informaţii explicând căderea prin surprindere asupra duşmanilor şi, mai ales, împiedicarea lor să se coalizeze […].

MARIAN V. URECHE 

„Istoria serviciilor secrete româneşti până la 1944”, Vol. I (fragment)

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină