Dumitru IONCICĂ: Spovedania, slavă sau vedică?

Toți lingviștii români, mai vechi sau mai noi, mai pregătiți sau mai puțin, sunt într-un consens deplin în privința originii slave a cuvântului spovedanie.
Și nu doar că vine din vechea slavă bisericească, dar este răspândită în tot arealul creștin slav cu același înțeles: destăinuire în vederea iertării. Este, după cum se vede, legată de taină, discutată deja în LRNFI.
Lucian Costi este cât se poate de categoric atunci când afirmă (și demonstrează) că spovedanie (ca și taină) este un cuvânt românesc care s-a născut în practica religioasă în vremurile de demult, pe vremea matriarhatului.
Ca multe alte slujbe vechi, de altfel, desemnate prin substantive feminine (utrenie, denie, vecernie, proscomidie) și tocmai greutatea înțelesului său, curățirea sufletului prin mărturisire, exclude originea slavă. De aceea, soluția formulată de Lucian Costi este următoarea:
„Fonemele ce-l alcătuiesc au fost intenţionat alese spre a exprima simbolic un adevăr de credinţă: spovedania este plăcută lui Dumnezeu, ceea ce se oglindeşte prin suma consoanelor şi a vocalelor sale care este zece.
10 este numărul lui Dumnezeu, cifra divină. De asemenea, spovedania are un echilibru perfect, numărul de consoane este egal cu cel al vocalelor“ iar morfemele sunt patru, fiecare cu semnificația lui. „SPOVEDANIA = S–PO(1)(2)–VEDA-NIA = SPUNERE DIFICILĂ S PRIN MIJLOCIREA UNUI POPĂ PO(1) CĂTRE LUMEA DE SUS PO(2) ÎN CEREMONIE RELIGIOASĂ NIA SPRE A SE VEDEA VEDA.
Morfemul po are un rol dublu, notat în paranteze. Po este legat de slujba pe care o administrează duhovnicul [PO(1)], ca persoană cu o funcţie împuternicită de puterile de sus ca să asculte mărturisirea, dar po mai înseamnă chiar lumea nevăzută din Ceruri către care se adresează penitentul, preotul fiind doar un intermediar al confesiunii sale, nu veritabilul recipient [PO(2)]. Primul po îl regăsim în po-pă, al doilea în po-gorârea Sfântului Duh“.
Am reprodus pe scurt fragment din carte unde lucrurile sunt comentate în detaliu. Veda trimite la RigVeda (regele care vede, cunoaștere regală) care îi stabilește și vechimea cuvântului de 3.200 ani, iar po, la propovăduire, pogorâre.
Demonstrația, logică și erudită, este amplă și trebuie citită. Referitor la această vechime poate fi făcută doar o singură observație.
La cei 3.200 ani se mai pot adăuga cel puțin o mie, dacă ne gândim că marele exod al arienilor din zona carpatică spre India s-a petrecut spre finele mileniului patru î.Hr., iar călătoria pe drumul deschis în acea direcție de bunul Dumnezeu prin îmbunătățirea vremii a durat câteva sute bune de ani.
Date în acest sens pot fi aflate în curând, când va apărea în limba română The Ancient India, din ampla cercetare a Universității din Cambridge despre India, publicată în Regatul Unit în anul 1922.
Cât privește originea oficială, nici un cuvânt din limbajul creștin nu poate fi slav pentru bunul și simplul motiv că slavii, fie ei bulgari, sârbi sau ruși care, în secolul IX, abia se creștinaseră, n-au cum să dea termeni nației române care doar în creștinismul propriu-zis avea atunci o vechime de opt sute de ani.
Grecii, ca și și romanii, fuseseră idolatri, credeau în zei, în timp ce slavii, ca și mongolii de mai târziu, erau doar niște năvălitori păgâni care nu credeau în nimic similar iubirii aproapelui.
Lipsa credinței era compensată de o violență greu de descris dacă ne gândim la constatările lui Procopius din Cezareea. N-au fost mulți slavii care au năvălit în zona Dunării, dar efectul a fost terifiant.
Victimele erau mai întâi jupuite și apoi trase în câte patru țepe. În felul acesta bieții sedentari n-au mai putut face față. Dacă tot vorbim de creștinism, ce-o fi fost în mintea celor care ne învață că slovele bisericii ortodoxe au venit din partea descendenților lui Irod?
Slavii n-au nicio vină că s-au creștinat din interes, ca și ungurii. Așa au fost ei, sălbatici și păgâni la vremea aceea. Sigur, nici în ziua de astăzi nu le-au dispărut năravurile. Este ceva care ia mult timp până se îndreaptă.
Cum se poate numi, totuși, această manipulare: naivitate, prostie sau mârșăvie? Toate sunt valabile. Depinde de perioada de timp. La început nimeni nu și-a pus această problemă pentru că asta era haina grafică a limbii române în care se făcea slujba.
Prostie a fost când a fost denumită limba veche slavă bisericească la sfârșitul secolului XIX și a devenit mârșăvie când au venit comuniștii la putere în România și s-a dezvoltat toată mizeria pe care o știm. Din păcate, această mizerie continuă și astăzi.
Fragment din „O parte din Turnul Babel”, prefața cărții „Româna, limba vechilor Cazanii” vol I, de Lucian Costi, carte apărută deja la Editura Uranus
Cunoaşte Lumea --> Prima pagină
Adauga un comentariu