CORNELIU VLAD: Scenariul „Nu ne mai rabdă Pământul”

Nostradamus face parte, am putea zice, din patrimoniul spiritual comun al omenirii, dacă ne-am lua după cât de declinate şi de conjugate, de disecate şi combinate, de tălmăcite şi răstălmăcite sunt strofele lui criptice pe care fiecare le poate decripta în funcţie de interesul urmărit şi de imaginaţia „exegeţilor”.

Dar mai fiecare ţară îşi are, pe lânga Nostradamus, propriii săi prezicătorii. Sunt, contrar zicalei, profeţi în ţara lor, şi chiar dacă nu sunt neapărat crezuţi, produc o anumită vâlvă în jurul spuselor lor şi, oricum, concură la crearea unei anume atmosfere, una de care unii au nevoie.

Un asemenea previzionist este, în Statele Unite, Gerard Celente, despre care se spune că ar fi profeţit crahul bursier din 1987 şi căderea Uniunii Sovietice.

Pe la sfârşitul lui 2008, el prevedea revolte ale foametei, mişcări populare împotriva impozitelor şi chiar o revoluţie, în Statele Unite.

Toată această pacoste ar fi urmat să se prăvălească peste naţiunea americană până în 2012, când Statele Unite urma a deveni o ţară subdezvoltată.

„O să vedem producându-se o schimbare fundamentală… A avea hrană pe masă va fi mai important decât a avea cadouri sub pomul de Crăciun”,  spunea Celente la canalul de televiziune Fox News. „Situaţia va fi mai rea ca în timpul Marii Depresiuni”.

Cu un an mai devreme, prevestitorul veştilor sale vorbea de „panica lui 2008”, când „giganţi vor cădea morţi”. Şi, într-adevăr, în acel an s-au prăbuşit Lehman Brothers, Bear Stearns şi alţi coloşi din lumea afacerilor.

Dar despre revoluţie în lumea occidentală vorbesc şi instituţii serioase, care nu se pot juca cu vorbele.

În 2008, un raport al ministerului britanic al Apărării estima că în următorii 30 de ani, ecartul crescând între cei foarte bogaţi şi clasa mijlocie, tot mai aproape de o subclasă urbană, va duce la un conflict ce va pune în pericol ordinea socială.

„Clasele mijlocii ale lumii ar putea să se unească, utilizând accesul la cunoştinţele, la resursele şi la competenţele necesare, pentru a modela procesele transnaţionale în interesul propriilor lor clase. Clasele mijlocii ar putea deveni o clasă revoluţionară” – avertiza raportul de la Londra.

Falimentate, pauperizate, proletarizate, clasele mijlocii ale lumii şi-ar putea, aşadar, asuma pe cont propriu lozinca lansată de Marx şi Engels: „Proletari din toată ţările, uniţi-vă !”

Contestatarii iminentei Apocalipse cred a şti ce stă în spatele curentului de gândire, dacă-l putem numi aşa, care avertizează asupra sfârşitului apropiat al lumii.

Ei nominalizează şi forţele ce propagă variantele prăpăstioase de viitor, le explică şi intenţiile.

E vorba de resurgenţa obscurantistă neliniştitoare a unor grupuri de presiune – care nu numai că nu acţionează în comun, ci se şi confruntă între ele – dar care pledează, toate, pentru „descreştere”, adică pentru stoparea dezvoltării la nivel planetar.

Situaţia economică şi starea ecologică a Terrei se apropie, spun ei, de un prag de avarie, planeta nu-şi va mai putea „ţine” omenirea. Sau, cum spunem noi, românii, pământul nu ne mai rabdă.

Că dezvoltarea economică a lumii nu este nici cea ideală, nici una echitabilă, că resursele naturale ale planetei se irosesc pentru totdeauna ori nu mai au timp să se refacă şi că trăim pe o planetă tot mai fragilă se ştie de câteva decenii.

Dar că toate acestea încep să fie folosite, într-o măsură crescândă şi tot mai pe faţă, ca argumente pentru stagnarea sau chiar împuţinarea populaţiei globului e fapt mai nou.

Scenariul „Nu ne mai rabdă Pământul” îşi are şi el o rădăcină istorică, în celebra doctrină a pastorului şi economistului Thomas Malthus, despre raportul populaţie-resurse.

De peste două secole, teoria lui Malthus incită la dezbatere şi dispută, iar Apocalipsa anunţată a începutului de mileniu mai pune, şi ea, gaz pe foc.

Cercurile economice conservatoare, începând cu Şcoala de la Chicago, văd în creştere un inamic al omenirii de azi, care devine tot mai numeroasă pentru resursele în împuţinare ale planetei, de unde ideea că trebuie stopată această creştere, dar şi cea a populaţiei.

Aşa vede problema şi tânărul informatician elveţian Pierre Jean Duvivier, care se prezintă astfel: „Pasionat de informatică, de Internet şi de politică, consider Internetul ca o revoluţie tăcută care va transforma pentru totdeauna raportul nostru cu lumea”.

De fapt, susţine el, trebuie oprită sau încetinită nu creşterea, ci actuala politică de creştere. Creştere ar trebui să fie sporirea bogăţiei tuturor şi nivelarea inegalităţilor printr-o intervenţie naţională şi a statului, şi a sectorului privat.

Dar tipul actual de politică a creşterii are ca principal obiectiv adâncirea premeditată a inegalităţilor în scopul divizării extreme a corpului social în entităţi multiple care nu au deloc sau au puţine interese comune.

De ce? Pentru că, explică Duvivier, „în acest fel va fi mai uşor să se administreze şi mai ales – scopul ultim – să fie distrusă clasa mijlocie, care este cel mai important solicitant de măsuri sociale”.

În plus, mai observă el, „în ţările dereglementate de democraţiile noastre occidentale, te îmbogăţeşti mai repede şi mai mult”, decât în democraţiile occidentale, unde funcţionează o clasă mijlocie care îşi doreşte concedii, standard de viaţă, condiţii tot mai bune de muncă.

România se prenumără, şi chiar pe un loc de frunte, printre ţările numite pudic dereglementate.

Iar clasa mijlocie, atâta cât (mai) există ea, numai la concurenţă cu cei ce vin pentru afaceri din „democraţiile noastre occidentale” nu au de gând să se încumete, nu se mai gândesc nici măcar la propriile concedii (fiind fie concediaţi de stat, fie că de la propria-i firmuliţă nu-şi poate da concediu, iar despre condiţii de muncă, ce să vorbim, dacă nici măcar loc de muncă nu se prea mai găseşte uşor).

Informaticianul elveţian se ridică şi împotriva conceptului de dezvoltare durabilă, care pledează pentru „conjugarea dezvoltării economice, a ecologiei şi a respectării popoarelor care exploatează materiile lor prime”.

Numai că în spatele acestui deziderat nobil se ascunde, de fapt, intenţia de a împiedica acele popoare să ajungă la performanţele economice şi sociale ale statelor dezvoltate, ele n-ar trebui să acceadă la progres tehnologic pentru că, astfel, ar polua mai mult planeta.

„Sunteţi săraci, rămâneţi aşa şi nu o să mai poluaţi râul din apropiere” – cam aşa rezumă Duvivier „filozofia” dezvoltării durabile, după el „o formă periculoasă de neoimperialism care urmăreşte să menţină populaţii întregi la un nivel de progres, să-i zicem, controlat”.

(Din volumul, „Cavalerii noilor Apocalipse. NU VĂ FIE FRICĂ!”, Editura UZP, 2020)

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină