Aurel C. POPOVICI: Statul organic al lui Eminescu și hipnotismul democratic

Dacă semnul distinctiv al românului e adevărul, atunci fiecare român de baștină sau astfel asimilat va da dreptate lui Eminescu când ne vorbește de biruințele și gloria „unui conservator modest ca Ștefan cel Mare, ale unui reacționar împelițat ca Mihai Viteazul”.

Dar dacă cei mai mari Domni ai românilor au fost reacționari, politica reacționară din ziua de azi are marele merit al continuității istorice… Continuitatea istorică însă e condiția primordială, indispensabilă a orișicărei dezvoltări firești a unui popor.

Continuitate istorică și libertate de dezvoltare organică – nu de totală distrugere și ridiculă prefacere – cu alte cuvinte: conservatism național și liberalism cumpătat, iată condițiile propășirii sănătoase.

Zic înadins: liberalism cumpătat pentru că eu unul sunt convins că numai prin cumpătare liberalismul devine național. În nici un caz prin evoluția lui spre democratism radical.

Țăranii în România sunt nemulțumiți, s-au revoltat. S-au făcut reforme. Și totuși, la țară și prin marginile orașelor ura în contra «ciocoilor» se întinde, se adâncește mereu, pe înfundate.

Cum se explică o asemenea izbucnire a unei nemaipomenite nemulțumiri în plină dezvoltare democratică? Și înainte, sub regimul absolut sau «boeresc» – cum zicea, d. e., d. Sturdza mereu și invariabil – au fost asupriri și nemulțumiri.

Să fi fost atunci mai neînsemnate? Iată cum explică Eminescu această contrazicere: „Vechiului proprietar istoric care avea o sinceră iubire pentru oamenii lui cu cari trăise din neam în neam împreună, i s-a substituit noul proprietar parvenit sau arendașul grec ori ovrei, care nu vede în țăran nici pe compatriotul lui, nici pe creștin, nici pe om, ci pe o simplă unealtă de muncă, o vită de jug, un paria”.

Dar cine a făcut această «națională» substituire? Evident că toți aceia cari voiau să facă, și încă repede, din România o Franță en miniature sau măcar o «Belgie a Orientului».

Toți aceia cari, călcând în picioare vechea mentalitate românească a acestei țări, au răspândit gusturile Parisului, ideile egalitare, suveranitatea mulțimii, teoria lui C. A. Rosetti «om și om», teoria Statului-Tutelă. Iată cum s-a îngrijit, cum s-a putut îngriji tutorele de minori.

Cum nu era să ducă, unde a dus, o asemenea înlocuire, și încă bruscă, a regimului de economie patriarhală, cu buruienile democratice, cum le zice Eminescu?

Cum nu era să se producă un dezechilibru moral de cea mai mare gravitate dacă «egalitatea» și «drepturile omului» și «suveranitatea națională» chemau pe boierii și gospodarii de la țară la orașe, făcând din ei politiciani vulgari?

Dacă hipnotismul democratic, ambițiile de parvenire politică îi preocupau cu mult mai mult decât soarta moșiilor lor? Dacă țăranii, tocmai în era egalității, au ajuns, trebuiau fatalmente să ajungă, pe mânile unor arendași fără conștiință?

Apoi nu se cuprinde un mărgăritar de înțelepciune politică în următoarea idee a lui Eminescu care face onoarea lui Burke, lui Stahl, lui Savigny, lui Taine, și tuturor bărbaților de stat celor mai serioși din lume?:

„Introducând legile cele mai perfecte și mai frumoase într-o țară, cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ți-ar fi cugetul și de bună inima. Și de ce aceasta?

Pentru că – întorcându-ne la cărarea noastră bătută – orice nu-i icoană, ci viu, e organic, și trebuie să te porți cu el ca cu orice organism.

Iar orice e organic se naște, crește, se poate îmbolnăvi, se însănătoșează, moare chiar. Și, precum sunt diferite soiuri de constituții, tot așa lecuirea se face într-altfel și, pe când Stan se însănătoșează de o buruiană, Bran se îmbolnăvește și mai rău”.

Cu alte cuvinte, s-ar putea prea bine ca unele idei democratice să se potrivească cu actuala stare de dezvoltare istorică a Elveției, a Engliterei, a Svediei și Norvegiei, a Belgiei și Danemarcei și să nu se potrivească deloc cu țări ca Franța, Italia, Ungaria, Grecia, Serbia, România ș. a.

Iar dacă asemenea idei se întroduc cu violență în asemenea țări, ele dau loc la convulsiuni naționale, la reacțiunea firească a mentalității siluite, maltratate.

Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020

Sursă: CERTITUDINEA nr.91

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină