Cei fără rădăcină…

Cu toate că nu prea suntem conștienți de asta, există o categorie distinctă de oameni care se amestecă printre noi, dar care, în ciuda asemănărilor, sunt absolut diferiți.

Lumea îi asociază cu cei dintr-un anumit trib care, la nivelul covârșitor al populației sale, are aceeași caracteristică. Însă, putem spune fără a greși, că întâlnim caracteristica aceasta răspândită la toate populațiile.

Desigur, la unii într-un procent insignifiant, în timp ce la alții – precum cei din tribul menționat – într-un procent covârșitor.

În cazul în care nu știați, există o categorie de plante care nu au nevoie de rădăcini, nu se atașează solului și se hrănesc „din aer”, prin intermediul frunzelor, „antrenate” să capteze apa și nutrienții din aer, praf sau din insectele aflate în descompunere.

Plantele aeriene (Tillandsia) sunt originare din America Centrală, însă nu au probleme de adaptare și de aceea acum le găsim pe toate continentele.

Se răspândesc discret și se înmulțesc prin „pui” care se desprind de planta-mamă în momentul în care ating 2/3 din mărimea acesteia. Cu toate că nu au nevoie de rădăcini, ele le posedă, dar le folosesc pentru a se fixa în zona pe care-o consideră benefică.

Astfel, putem găsi Tillandsia încolăcită pe un trunchi de copac, dar și pe-o cărămidă sau bine ancorată de o piatră.

Iată că acest soi ciudat de plante are un echivalent și-n societatea umană: există anumiți oameni care n-au rădăcină. Pur și simplu, spre deosebire de majoritatea covârșitoare a semenilor lor, aceștia nu duc grija vreunui loc stabil, fiind în imposibilitatea de a se atașa de ceva.

Le e egal dacă stau în ploaia engleză sau în deșertul saharian, dacă se află la ecuator sau la poli. De aceea sunt migratori: azi îi vezi aici, mâine dispar și reapar peste mult timp. Sunt versatili și cameleonici.

Iau cu ușurință „culoarea mediului”, iar pe moment ai impresia că sunt un stâlp al zonei. Însă felul lor de-a fi îi face să se schimbe și să te lase baltă când ți-e lumea mai dragă.

Culmea, își pot justifica cu ușurință schimbarea bazându-se pe aceleași „principii” pe care le clamau anterior, atunci când îl credea de-al locului.

Privind retrospectiv la o relație cu un asemenea om, regreți toate confidențele pe care i le-ai făcut pentru că abia după despărțire constați că le folosește cu măiestrie împotriva ta și te învinge facil.

O caracteristică a acestor oameni este reprezentată de capacitatea extraordinară a-și face adepți, de a fascina și de a strânge „armate”. Își recrutează adepții cu ușurință și au capacitatea de a-i fanatiza.

Pe cât de irațional pare pentru cei din exterior, pe atât de de convinși sunt cei prinși în capcană că se află „pe drumul corect” sau că „fac ceea ce trebuie”.

De aceea, scăparea de sub control a celor fără de rădăcini se transformă într-o pacoste pentru comunitățile pe care le penetrează […].

Având toate aceste date, întrebarea care se pune e una destul de acută: cum luptăm cu ei? Răspunsul simplu e acela că nu trebuie să luptăm.

Forța lor e teribilă, sunt permanent înconjurați de armate fanatizate. De fapt luptându-te cu ei ajungi să constați că e lupți cu copiii sau cu părinții tăi.

Ai acel sentiment ciudat că toată lumea e împotriva ta. E un sentiment care devine obsedant întrucât tu vezi că absolut totul e ilogic, iar ceilalți nu. Pentru tine e logic că e lumină, pentru cei picați sub fanatismul său e ceea ce spune el.

Și-atunci? E meciul pierdut? Nu, doar că e mai dificil. Meciul începi să-l câștigi din momentul în care nu pici sub vraja sa. Atunci când ești imun la minciunile sale, la „argumentele” pe care le aduce, fix atunci înregistrezi prima victorie.

Prin faptul că nu te poate „agăța” el înțelege că are o vulnerabilitate. Dar asta nu te salvează, ci trebuie să te facă mult mai circumspect întrucât de-acum ești dușmanul său și va face apel la toate armele sale pentru a te lichida.

Însă, pe măsură ce el își încordează mușchii, tu, știind ceea ce ai de făcut, vei simți cum puterea ta crește. Singura reacție pe care trebuie să o ai este aceea de a-i arăta oglinda și de a-i spune: „știu cine ești, știu ce vrei!”.

De asemenea, dialogul trebuie să-l ai strict cu el, nu cu adepții săi. Adeptului îi vei spune întotdeauna că „n-ai nimic cu el, că înțelegi că se află în eroare și că principalul tău dușman, adică cel împotriva căruia lupți, e șeful, nu adeptul”.

Văzându-te astfel, simțind că nu îi ești dușman, vei reuși să sădești sâmburele neîncrederii în adept. El nu va reacționa imediat, ci mult mai târziu, însă poți fi conștient că sâmburele neîncrederii – de cele mai multe ori – va rodi în sufletul adeptului.

Astfel, la un moment dat, adeptului fanatic i se va ridica vălul strâmb de pe față și va vedea lumea așa cum e. Abia atunci va ieși de sub vraja nefastă a manipulatorului său, alăturându-ți-se. Însă, din păcate, de multe ori, asta se întâmplă când e prea târziu.

Dar mai e o vorbă care ne spune că oricând e mai bine decât niciodată.

DAN DIACONU

Sursă: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină