Dr. IOAN ROȘCA: Marea rocadă din 1918 și reeditarea ei în 1989. Furnizorii de „sens normativ”

Am trăit comutarea din 1989. Am văzut cum se pot răsturna, peste noapte, toate reperele, rolurile, discursurile, valorile – întru menţinerea/sporirea puterii/ privilegiilor/ bunăstării unora.

Am urmărit deplasarea „luminii” fanariote de la răsărit la apus, primirea entuziastă a noilor trupe de ocupaţie care ne vor apăra de cele care ne apărau de ele înainte.

Am asistat la cuplarea mafiei interne la noii „parteneri strategici”, la metamorfoza securiştilor în întreprinzători, la nenumărate năpîrliri spectaculoase. Am privit consternaţi gesticulaţiile ortodoxe ale lui Petre Roman şi Ion Iliescu, care au însoţit conversia lor în liberali/social-democraţi.

Am asistat la înfrăţirea fesenismului cu demisionarul rege Mihai, renunţarea la independenţă şi integrarea Securităţii în NATO. Am trăit şi o nouă convertire a naţionaliştilor la internaţionalism. Etc. Etc.

Ştim deci pe propria piele cum se produce/trăieşte o Mare Rocadă. Asta ar trebui să ne ajute să înţelegem cum a răsturnat Marea Rocadă din 1918  reperele societăţii româneşti. De ce nu realizăm acest fapt, nici după un secol?

Pentru că înfrînţii sînt scoşi din istorie, cu rostul lor cu tot. Iar victima evită rănile prea adînci, adevărurile umilitoare, insuportabile.

Cum să admitem că întregirea geografică a României Mari s-a înfăptuit cu preţul pierderii autonomiei Micii Românii, care a dispărut în 1918, și al aruncării la gunoi a operei fruntaşilor de pînă atunci ai românismului?

Nu e mai uşor să eludăm adevărul, folosind faptul că nu cunoaştem/înţelegem istoria secolului al XIX-lea?

O analiză minuţioasă a mesajelor care mai răzbat din trecut (nefiind încă şterse din arhive sau măcar din conştiinţe) arată că, pînă în 1918, naţiunea română a rezistat atacurilor la adresa suveranităţii ei – care au combinat ameninţarea făţişă cu menevrele de culise, colonialismul economic cu implantarea unor populaţii străine.

E vorba, pe de o parte, de agresiunile/presiunile externe, în menghina dintre imperiile concurente (turc, rus, austriac), și, pe de altă parte, de invazia emigranţilor evrei – majoritatea ilegali – , care nu s-au integrat în societatea „de adopţie”, ci au folosit-o, ca grup organizat, pentru o spectaculoasă parvenire (specularea oportunităţilor locale creînd aici un fel de El-Dorado mioritic).

Descurcare speculativă (folosind reţele mondiale de valorificare „comercială” a muncii pălmaşilor), care a permis o înavuţire spectaculoasă pe spinarea localnicilor, avînd ca efect colateral accelerarea „modernizării” şi integrării mondiale – deci distrugerea organicităţii tradiţionale româneşti.

Plus şantajarea continuă a României de către statele care voiau cu orice chip ca aici să fie masaţi o parte dintre evreii Europei.

Reacţia băştinaşilor a fost energică şi destul de consecventă (a se vedea – ca exemplu – lupta legată de modificarea Constituţiei, întru împămîntenirea în masă a noilor veniţi).

Rezistenţa faţă de insidioasa ocupaţie a durat cîteva decenii (timp în care, posibilităţile de contenire au slăbit, pentru că noii veniţi și-au întărit continuu poziţiile, putînd cumpăra tot mai mult colaboaraţionism/influenţă).

Putem însă consemna poziţia elitei româneşti, care a denunţat atacarea pe dinăuntru a unei naţiuni ce încerca să treacă de stadiul de puiet. Lista avocaţilor cauzei naţionale nu ar încăpea într-un număr al ziarului.

Amintesc doar cîteva nume: Bărnuţiu, Holban, Conta, Alecsandri, Creangă, Eminescu, Bolliac, Haşdeu, Slavici, Cuza, Rosetti, Babeş, Iorga, Xenopol, Paulescu, Hâciu, etc. etc. etc. Toţi aceştia ar trebui acum puşi în banca acuzării, la ordinul actualilor ocupanţi ai României.

Acesta a fost climatul în care s-au format primele generaţii de români cu stat liber, pînă în 1918. Acesta a fost fundalul trimiterii la un uriaş sacrificiu, în primul război mondial.

Şi cele petrecute atunci nu au fost de natură a îmbunătăţi relaţiile cu evreii, penetraţi masiv în România şi după 1917 (aşa cum a demonstrat recensămîntul lui Goga, act ce i-a fost fatal).

Nici atitudinea lor în timpul ocupaţiei germane, nici dezertările în masă de pe front, nici rolul jucat de ei în lagărele de prizonieri, nici participarea la instigaţiile comuniste, nu aveau cum ameliora raporturile cu românii ce-şi iubeau ţara.

După ce Germania ne-a impus împămîntenirea lor masivă, ca clauză a armistiţiului din 1918,  victoriosul Brătianu s-a confrunatat cu… aceeasi pretenţie, de data asta din partea aliaţilor, cu ocazia conferinţei de pace de la Paris.

Dar şi mai tare s-a agravat situaţia prin alipirea regiunilor ce fuseseră acaparate de imperii ce se pretaseră la implantări masive de populaţie, pentru a diminua caracterul românesc al respectivelor teritorii.

Penetrărilor mai vechi din Transilvania şi Banat le-au urmat colonizari masive în Bucovina şi Basarabia, cu alogeni (mulţi evrei) aduşi deasupra rumînimii.

Cum să apară fraternitate cu agenţii ocupanţilor? Cum sa nu se ajungă la evenimentele din 1940/1941, care nu au fost decît epilogul rezistenţei anti-româneşti a evreimii (mai mult sau mai puţin comuniste) colonizată peste localnici?

Cedarea românească din 1919 nu poate deci fi pusă pe seama unei reconsiderări a poziţiei poporului român faţă de minorităţile infiltrate sau colonizante (cum a fost cea care a părăsit România după 1944, confirmînd teza că nu a venit aici ca să se integreze). Ea a fost un act de resemnare în faţa raportului mondial de forţe, constatat în atîtea împrejurări.

O cedare tragică, comemorabilă ca atare. Vajnicii promotori ai rezistenţei naţionale s-au recunoscut înfrînţi, au operat schimbările constituţioanale ce au dus condus rapid la pierderea puterii economice şi politice, în propriul stat.

Desigur, mulţi au basculat din pur oportunism, dar putem presupune că o parte dintre colaboraţionişti au fost mînaţi doar de perspectiva realistă privind forţa adeversarului (deci, că, după 1918, s-a produs un război fratricid, între două filoane/forme de patriotism).

Nu pot intra acum în argumentarea celor spuse, pe baza vastului material documentar pe care încerc să-l organizez ca perspectivă explorabilă a celor care au drept de apărare, la tribunalul istoriei – deschis acum la Bucureşti de adversarii (cauzei) lor. Căci ceea ce vreau să semnalez aici este valabil şi în ipoteza că românii rămaşi pe poziţii „xenofobe” după 1918 ar fi fost în eroare (sau chiar că şi cei dinainte s-au înşelat).

Subiectul meu este acum  răsturnarea, peste noapte, a discursului predominant, care îmi confirmă bănuielile privind inconsistenţa construcţiilor conştienţiale – individuale şi colective.

Rocada bruscă este mai spectaculoasă decît re-educarea progresivă, dar relevă aceeaşi fragilitate/găunoşenie abisală a condiţiei umane. Pot documenta saţios fenomenul relativităţii generale.

Dau ca exemplu – în cadrul exemplului ales – doar reconvertirea lui Iorga, care şi-a mutat fabrica de texte pe sens opus de cîte ori a fost nevoie….

Cosmomoplitismul, pîna atunci denunţat ca toxic, combătut vigilent de respectabilii epocii, a devenit brusc lăudabil, benefic. Mioriţa a fost întoarsă împotriva sursei ei. Noul ţel suprem?

Racordarea cu orice preț la metabolismul lumii și sinuciderea prin osmoză a eului naţional, metabolismul intern fiind subminat prin export şi import.

Duşmanii progresului? Retrograzii rămaşi pe poziţii naţionaliste, apărătorii autonomiei economice, politice, spirituale. Peste noapte, albul a devenit negru, negrul a devenit alb. Totul s-a răsturnat. Exact ca în 1989.

 Şi aici începe partea cea mai dură a tragediei. Căci, în timp ce politicienii români se reorientau spre cei care-i plăteau mai bine (a se vedea relaţiile cu băncile, tantiemele, prezenţa prin consiliile de administraţie, acţiunile etc) iar intelectualii învăţau alfabetul aspiraţiilor cosmopolite (iniţiindu-se trudnic în năzuinţele universaliste,  o pletoră de marginali (mulţi studenţi) continuau aspiraţiile naţionaliste ale foştilor lor profesori, ei crezîndu-se anticorpii unei naţiuni prinse într-un stat care i-a declarat dăunători şi care i-a anihilat,  în numele evitării unui război civil.

Acesta este sensul profund al scrisorii lui Codreanu spre Iorga (care a dat ocazia decapitării  mişcării legionare). Sinistru sfîrşit al ştafetei naţionalismului, adusă de Bărnuţiu la Iaşi, menţinută de Haşdeu şi Bolliac la Bucureşti, purtată de Conta şi Eminescu, ajunsă de la Holban la Rosetti, A. C. Cuza, Xenopol, Iorga, Slavici şi atîţia alţii şi trecută de la aceştia la copilandrii întorşi bătăios din război, care aveau să plătească cumplit ocuparea unui tranşeu părăsit de mentorii lor.

Asta înseamnă să fii anacronic, să nu te adecvezi partiturii care fixează de la centrul puterii busola sensurilor. Ce se va întîmpla dacă ruşii ne mai înghit o dată… protector?

Actualii prieteni americani vor fi denunţaţi peste noapte ca ocupanţi odioşi de care ruşii trebuie să ne apere – de preferinţă instalînd aici baze militare. Ce se întîmplă dacă se revine brusc la comunism, sau o altă formă de dictatură? Se vor repezi toţi clănţăii ideologici să ne lămurească invers, despre putreziciunea formelor democratice.

Ce-ar fi dacă chiar ar cade moştenitorii Securităţii de la cîrma României? A doua zi ar ţîşni în arenă justiţiarii ce s-au abţinut cîteva decenii.  Iar dacă vreun Hitler ar cîştiga un război mondial, floarea antisemitismului s-ar ridica irezistibil pe plaiul atît de adaptabilului nostru neam. Să mulţumim deci celor care ne livrează Sens Normativ, fără de care am cam patina în gol…

Ce-mi pasă mie ? Păi întîi, mă ajută/împinge/obligă să-mi percep postura ingrată, după 1990. Apoi, la un alt nivel, mă sileşte/determină să constat inconsistenţa construcţiilor conştienţiale, care nu au temeliile pe care le presupune implicarea.

Cine s-ar mai expune unor frustrări/înfruntări majore, în numele unor cauze percepute ca absolut relative, în sensul că folosesc repere ce nu au fundament, ci reprezintă doar convenţii, configuraţii de moment a unui eşafodaj evanescent.

Pot continua plenar lupte grele doar habotnicii solizi, credincoşii necondiţionaţi, cei pe care nu-i aruncă spre vid bănuiala că lucrul în care cred nu are decît valoarea… de a fi devenit o parte integrată/inerţială a conştiinţei lor.

Valoarea misiunilor noastre generoase consistă doar în împlinirea vitalităţii (mărginită sau creatoare), adică este, de fapt, forma cea mai subtilă de egotism?

Cam aici te poate conduce meditaţia despre Marile Rocade, călătorule prin teritoriul elucubraţiei colective.  Aşa că, poate, reuşesti să uiţi că ai citit acest text.

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină