Dr. IOAN ROȘCA: Raiul aspru pierdut al lui Coșbuc și Vasile Militaru…

M-ar suprinde ca dintre cei ce mi-ar citi textele, vreunul să ghicească poezia care mă dă gata, pe care nu o pot citi (mai ales altuia) fără a mi se pune un nod în gît (mie, care nu vreau să mă las dominat de emoţii).

Şi nici cei care mă cunosc personal/bine nu cred că înţeleg această consonanţă irezistibilă, această slăbiciune ciudată.

Căci şi mie îmi vine greu să explic ce mi se întîmplă, să prind în cuvinte o ţîşnire din partea neformulabilă a existenţei, să sugerez un pas în direcţia acestei emoţii.

Nu m-aş preta de altfel la o astfel de întreprindere hazardată, dacă nu m-ar bîntui teama lui Blaga… pe dos.

Şi anume că, nemailuminată de razele minţii, «sporita lumii taină» se cufundă tot mai adînc «în adîncimi de întuneric» , încît «vraja nepătrunsului ascuns»… nu va mai ajunge la noi, nicicum.

A…, deci o fi vorba de Blaga? O nu, ce departe! Şi nu e vorba nici de Eminescu (pe care îl venerez ca gînditor/creator). Şi nici de Bacovia (deşi m-aş putea vedea dinspre el).

Şi pe Gyr îl pot urmări lucid, cu inteligenţa neinvadată de suflet. Iar Mioriţa – doar îmi place. Atunci?  Ce pulverizează distanţarea intelectuală a unui rebel ca mine?

George Coşbuc şi Vasile Militaru.

Aceasta e poezia la care nu am putut opune rezistenţă raţională, din copilărie pînă azi.

Înfrîntă momentan, mintea încearcă să-şi ia revanşa/partea, cercetînd cauzele acestei reacţii mirabile (la cineva ca mine). După multe tentative de raportare la cosmosul conştiinţei, ea încearcă perfomanţa să-şi intuiască marginile.

Poezia «populară» a lui Militaru şi Coşbuc mă cotropeşte pe o cale interioară a conştienţei, tainică dar autoritară. Şi asta la oricîte lecturi. Mister adîncit de faptul că aderarea, aparent sentimentală, nu este de factură estetică/artistică, nu ţine de rafinament, ci de o acută senzaţie învăluitoare, de MetaAdevăr.

Măestria poetică te trece doar pragul – spre o veridicitate neîndoielnică. Ca şi în naiul lui Zamfir, în poezia lui  Coşbuc/Militaru simt că… am spart garda nepătrunsului ascuns, că am intrat înăuntrul lucrului care a intrat în mine, că nu îl mai contemplu în/din exterior. Eşti ceea ce auzi… şi ce totuşi nu mai poţi fi.

Înţeleg să se fi întîmplat asta flăcăilor care nu şi-au părăsit de mult satul (de odinioară), să izbucnească în ei amintirea (melancolia) trăirii lăsate în spate, datorită oglinzii- întinsă în timp în faţa căreia se pomensec.

Dar unul ca mine,  «viclean copil de casă» modernă/orăşenească, produs de masă al civilizaţei ce a înlocuit poienile cu arătura, afară şi în cugete, cum e posibil să-şi vadă, în această  oglindă,  cu inexplicabilă certitudine, chipul cel mai adînc?

Cu cine, cu ce şi cum mă pune Coşbuc în legătură? De ce mă dezarmează poveştile lui Militaru? Cum de sînt şi eu fiul mamei lor, tovarăşul lor de plug? Ce e acest dor? Ce-am pierdut de nici nu ştiu?

Viaţa strămoşilor noştri trebuie să fi fost extrem de aspră, crudă, grea, fără «poezie». Deci trebuie că elucubrăm, aderînd la o realitate imaginară… Şi totuşi, nu-i aşa.  Îmi scăpă ceva care cuprinde totul…

Am grijă să nu mă las vrăjit de exaltare, ca unul care scrutează izvoarele amăgirii. Nu aş fi depus mărturia aceasta dacă nu m-aş fi verificat că nu umblu după himere, drog, fericire, sau chiar Bine – ci rămîn fidel setei de cunoaştere, sau măcar de recunoaştere a ce nu ştiu.

Dar aici e ceva încă mai obscur decît taina dragostei şi a credinţei. Ceva ce pare a depăşi conflictul între nevoia de a exista autonom şi ca parte. Ceva ce sugerează că ne vom pierde miezul o dată cu rădăcinile, ca un pom care nu-şi mai poate atinge inelele.

Candoarea nu se va putea fabrica.

Sursa: CERTITUDINEA

 

 

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină