Naționalismul cosmopolit al latiniștilor

Posted on 17 iulie 2021 by Marin Teodora in Cunoaște România, Dezvăluiri // 0 Comments

Curentul franțuzesc, și întru câtva și cel grecesc stăpânesc și astăzi o mare parte a politicei și a culturei românești. Peste munți, după epoca cea scurtă de germanizare, cea lungă de maghiarizare continuă și azi.

Între aceste curente se ivi unul românesc-latinizant. Lupta împotriva lui constituie o pildă vie pentru ilustrarea concepțiunii naționaliste adevărate.

După cum democrații pretinși naționali sau poporaniști caută să uniformizeze mințile și să niveleze sufletele după calapoadele civilizațiunii străine și inculte, să le purifice de idei și simțuri inegale ce tulbură sentimentul de simetrie matematică și geometrică a politicei lor pitagoreice, tot așa căutară pe la 1860 și latiniștii «naționali» de peste munți, epigonii cari veniră după Petru Maior, după Klein și Șincai, să uniformizeze limba românească, s-o curețe de absolut toate cuvintele de obârșie slovenească, ungurească, grecească. Latiniștii «naționali», lipsiți și ei, ca și democrații politici, de orice pricepere a dezvoltării istorice-naționale, considerau cuvintele străine, dar de mult asimilate în limba noastră, ca tot atâtea «usurpațiuni».

E bine sau nu e bine că în limba noastră nu toate cuvintele sunt de origină latină? Întrebarea aceasta e absurdă, astăzi, după două mii de ani de dezvoltare istorică. Cuvintele străine, intrate de mult și absorbite de geniul nostru poporal, nu mai sunt străine. Ele sunt azi românești.

Cuvântul unguresc birni însemnează a birui (adică a stăpâni, a poseda). Dar noi nu zicem én birok, én birtam, ci eu biruiesc, eu am biruit, eu biruiam.

Noi nu zicem mi birni fogunk, ci zicem: noi vom birui ș. a. Cuvântul străin a intrat în brazda spiritului românesc. Nu el ne-a biruit pe noi, ci, slavă Domnului, noi l-am biruit pe el și am strâns trufia lui ungurească în chingile flecțiunii, al gramaticei românești. Cuvântul și-a dat ortul popii. Dacă și ungurii ne-or birui de aici încolo, cum ne-au biruit pe noi cuvintele lor, putem fi liniștiți.

Dar evident că, întocmai ca în chestia încrucișării de neamuri, de rase, totul atârnă de coeficientul puterii de asimilare al poporului, al limbei.

Cuvintele însă, cari sunt definitiv asimilate de plasticitatea limbei noastre, fac parte din sufletul vieței noastre naționale, sunt organicește legate de el. Întocmai ca românii de origină străină, dar de mult românizați.

Nu-ți place ție personal, d.e., cuvântul zăbavă? Pentru că e de origine slovenească? Gustul tău e respectabil, dar nu are a face lege în limbă. Și cuvântul grabă e slav de origină. Dă-le afară! Căci tu ești radical.

Dar atunci ai pierdut și o adâncă înțelepciune a poporului român, i-ai nimicit maxima lui de viață: „toată graba-i cu zăbavă”. Vezi dar că dacă tu nu erai democrat radical în filologie, pornit să uniformizezi și să egalizezi cuvintele românești, tu nu făceai poporului tău acest mare rău, și noi n-am zice astăzi că una-i cartea și alta-i mintea?

Era să fie națională fapta ta dacă izbutea? Și este națională o asemenea intenție, o asemenea încercare? Nu vezi tu că nici vorbă nu era aici de naționalism, ci numai de egoismul tău, de gustul tău personal, de predilecțiile tale filologicești, de vanitatea ta de savant lipsit de sentiment național adevărat, pentru că erai lipsit de pietate față de limba poporului tău.

Nu era mai bine să te lași de teorii proaste și să te țini tu însuți de acea maximă istorică? Exact ca în politica democrației. Mai toți latiniștii au fost, precum sunt și mulți între democrați, oameni foarte cumsecade în toate celelalte privințe, buni români, dar amăgiți de teorii false sau fals înțelese și prea robiți ambițiunilor proprii de a scrie, „de a îndrepta lumea cu umărul”.

Din nenorocire, naționaliștii latiniști izbutiră până la un punct. Ei făcură o limbă nouă-românească, «civilizată», care însă își pierdu legătura cu poporul și pe care el, chiar învățând carte, n-o mai înțelegea.

Cum era să înțeleagă el că s-a isprăvit cu orice «nădejde» de vr-o înaintare în lume asta? Căci ce putere de viață, ce credință mai putea el găsi în cuvântul «speme», pus de latiniști (de Dr. Silasi) în locul nădejdii? Ce era să-i folosească lui acea «speme in Domnedieu»?

Cum nu era să fie el ispitit mai târziu de diavolul democrației republicane în România, dacă până și în străvechiul său „Tatăl Nostru”, el de aci înainte avea să se roage zicând, în loc de: „și nu ne duce pre noi în ispită” – „și nu ne duce pe noi în tentăciune”?

Te știai om cinstit, stimat, stimabil? Nu trebuie să încolțească în tine bănuiala că cineva, care îți scrie, d.e.: «Stimaverule Domnule», o fi vrând să râză de tine?

Dar firește, «epistola» era aminteri ea însăși foarte «stimavera», deși indica o stimă întârziată, de azi-vară… Pe vremea aceea, cartea de cetire a școlarilor fu turtită de «lepturariul scolastec»; chibrit nu căpătai cu una cu două, dacă nu știai că civilizația înaintată îi zice «de pariete aprindiatoria». Ce era mai logic decât ca și pușca să fie civilizată și numită «focu de parte vomitoria»?…

Pe vremea aceea, «direptorele conchiema pe redaptorii diuariului la cuferintie spre a disoute gravaminile Populului din ambele Dacie. Sî astu modu pusetiunea (citește: pusăciunea) Populului lia în jurstarile de astadiu una facia pucin inteleptuale quandu debue a se suscepe derepturile omului, ale miserului contribuente, opresu prein seclii seclilor, contra ciarlataniei aquelora quare propriaminte cu nece una anima nu accesera la menitiunea sî sentiul tribunilor limbistici ai Populului, nece una data»… […].

Cât rău ne-au făcut și ne mai fac și în ziua de astăzi aceste nenorocite «reforme»! Dacă limba multor cărturari de peste munți e și astăzi, după atâția ani de zile, greoaie, neînțeleasă, străină și neplăcută fiecărui român cu oarecare simțire pentru firea limbei noastre adevărate, cauza este că latiniștii au fost atât de hipnotizați de cultura lor latinească, încât le secase orice sentiment mai adânc pentru cea românească, așa cum era, așa cum este.

Și ei erau un fel de naționaliști cosmopoliți, dar firește: în marginile cosmosului roman, ceea ce, și ținând seamă de vremea aceea, trebuie să ne facă pe toți a le ierta greșelile. Dar nu a le trece cu vederea.

Căci asta ar însemna, vorba lui Schopenhauer, să aruncăm o experiență, atât de scump plătită, pe gârlă. Fiecare din noi trebuie să avem conștiința răspunderii de faptele noastre, oricât de nobile ne-ar fi gândurile.

Pentru că nimănui nu-i este îngăduit să smintească, cu reformele lui nesocotite, un neam întreg de pe calea sa cea adevărată. Fiecare din noi trebuie să răspunză cu numele său, orișicât ar fi de mare sau de mic, – în fața oamenilor, în fața istoriei naționale.

Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020.