Casa porțelanurilor (Foto)

Posted on 11 iulie 2021 by Marin Teodora in Cunoaște România, Dezvăluiri, Istorie // 0 Comments

Însoțind fenomenul exaltării valorilor familiale și a intimității, prețioasele exemplare de artă plastică sau decorativă care compun atmosfera reședințelor elitei bucureștene de la începutul secolului XX, deveneau vehicule prin care proprietarii lor își etalau educația, valorile și aspirațiile.

Rolul din ce în ce mai important pe care femeile îl dobândesc, atât în universul privat dar și în spațiul interacțiunii sociale (baluri, seri de teatru, saloane, dineuri)- secvențe în care acestea strălucesc și își demonstrează calitățile- a impus o rafinare a alegerilor estetice.

Reședințele sunt aglomerate cu întrupări ale bunului gust, confortului, fizic și emoțional, adevărate bariere împotriva durității lumii industriale într-o rapidă evoluție.

Interioarele reședinței Barbu Catargi (avocat), așa cum au rămas imortalizate într-o serie de fotografii din perioada interbelică, prezintă un program decorativ atent gândit, în care eclectismul este pe alocuri străpuns de modernitate și de aspirațiile de colecționari ale proprietarilor.

Despre familia care locuia pe strada Frumoasă, la numărul 32, Manole Filitti își amintea:

„Se află acolo două case la care mă gândesc cu duioșie. Una, a lui unchiului Barbu și Tante Alexandra. E vorba de Barbu Catargi, prototip de aristocrat, care mi-a arătat întotdeauna o mare simpatie.

A fost o viață vicepreședinte la Jockey Club […]. Nevasta lui, Cantacuzinească (fiica „Nababului”), era tot ce putea fi mai „lady”. Dădeau, cred, cam o dată pe an un bal la care era prezent tot tineretul și unde iarăși domnea bunul gust.

Trebuie să reamintesc de asemenea mesele deosebit de suculente și frumoase pe care le dădeau. […] Alături, în fundul unei grădini, o casă în care locuiau surorile unchiului Barbu, mătușile Olga și Mariette.

Fete bătrâne, cam urâțele săracele, erau și ele foarte primitoare, gentile și apropiate. […] Crescute la sfârșitul veacului trecut […] au păstrat, până la adânci bătrânețe, o toleranță și o înțelegere față de tineri care și azi mă înmărmurește.”

„Curiosul muzeu”, cu încăperi înguste, locuit de d-șoarele Mariette și Olga Catargi, „edwardiene înfocate”, părea un altar înălțat porțelanului.

Încă din vestibul, vizitatorii erau întâmpinați de o parte din colecție, sprijinită pe biblioteca amplasată sub scară. Gustul predominant neoclasic francez (Ludovic al XVI-lea) al celor două saloane ceda, din loc în loc, influențelor rococo și orientale.

În schimb, „hall-ul” de la etaj era dedicat stilului Biedermeier, garnisit cu mobilier (scrin, birou, mese și oglinzi) din nuc lustruit.

În primul salon, „vitrine , psihé, bahut, oglinzi, ceas, cu cadrul în porțelan de Sachsa” completate de „mici mese rotunde, cu placa superioară din Sèvres, uluitor de multe bibelouri, mari și mici, farfurii decorative, Sachsa, Alt Wien, Rodhes, Sèvres […]” și un policandrul imens din pastă colorată, achiziționat de la maeștrii sticlari din insula Murano.

Nuanțele de alb, roz, bleu și verde pal contrastau cu esențele de lemn ale pieselor de mobilier și vibrantele culori ale textilelor.

Piesa de rezistență, bufetul din abanos, placat cu porțelan Meissen („Sachsa”), atât pe suprafața panourilor, cât și în interior, avea o aparență monumentală sugerată de detaliile arhitecturale. În medalioane și pe centură, scene alegorice.

Cel de-al doilea salon găzduia colecția de porțelan chinezesc de mici dimensiuni pusă în valoare de un grupaj de stampe (secol XVII-XVIII) și de un șal cu aceeași proveniență.

Celelalte camere adăposteau alte comori ale artei decorative. În mica sufragerie, etalate în vitrine și pe mobilierul miniatural, se afla prețioasa argintărie a familiei iar în dormitor se găseau piese de mobilier Boulle, unice în spațiul românesc.

Arta plastică era reprezentată pe pereții interioarelor prin câteva portrete de familie (Maria Obrenovici-Catargi, Maria Béclard-Catargi, Iordache Catargi, Ecaterina Gh. Cantacuzino) și de lucrările unor pictori celebri: Th. Aman, Nicolae Grigorescu și Gainsborough.

Text: Alexandra Rusu