DAN CULCER: Nimeni nu are dreptul la secesiune!

Nu mă refer niciodată la o națiune sau la o parte a acesteia (o minoritate) ca la un bloc de densitate uniformă. O națiune, o minoritate sunt compuse din grupuri sociale diferențiate chiar dacă aparent coerente etnic, prin avere, prin putere, prin cultură, prin meserii etc.

O națiune devine un bloc doar în caz de mare primejdie, de război cu inamici exteriori, deși adesea nici atunci. Este cazul națiunii române de a se simți agresată și deci de a face efortul de concentrare activă? Pandemia este o agresiune.

Dar ea ascunde un fenomen mult mai grav, ceea ce eseistul Ioan Roșca numește o geovirusare, o pierdere a controlului social de jos în sus asupra acțiunii politice, care se declară responsabilă cu sănătate colectivă, deresponsabilizând individul și transformându-l într-o ființă terorizată și iresponsabilă.

Fără puseuri de paranoia, arunc o privire mai de sus, fiindcă am dispus de timp, de cunoașterea bună a limbii maghiare și de curiozitatea pentru relațiile românilor cu mediul în care trăim.

Am și o motivație personală. Bunicul patern a fost delegat la Alba Iulia, familia mea a fost expulzată din Dej în 1940 și așa au ajuns la Sulina, unde m-am născut.

Diagnosticul meu este că ne aflăm în pragul unui conflict major intraeuropean, nu un conflict armat ci unul psihologic și economic pe temeiul unor crize identitare paralele și concomitente, din care se poate ieși doar prin rejudecarea la rece a pricinilor crizelor și reconstruirea unui alt echilibru care să se bazeze pe o alianță a țărilor mijlocii și mici din partea centrală și est europeană, ca și din zona caspică.

Prinse în clește între Uniunea occidentală și Imperiul rus, singura soluție este colaborarea acestor țări europene, de la Ungaria la Armenia sau Georgia.

Existența în Uniunea Europeană a unor diferențe majore de nivel de trai și de resurse dintre marile țări capitaliste occidentale, toate foste țări coloniale, și fostele țări ale Pactului de la Varșovia, ieșite aparent de sub controlul imperial ruso-sovietic, este sursa unui dezechilibru care nu poate fi corectat decât prin separarea de orice tutorat colonial, oriental sau occidental.

Ceea ce nu înțeleg tinerii români de azi, educați în spiritul egoismului suprem, este că statul românilor este casa românilor, singurul loc unde suntem acasă.

În alte locuri românii vor fi doar oaspeți, servitori sau imigranți. Pentru multă vreme. Iar dacă statul românilor piere, este ca și cum ne-ar fi ars casa părintească, dimpreună cu părinții noștri într-însa.

«Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţie din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. / E un fapt. Dacă aş încerca să-l uit, ar fi de prisos.

Dacă ar încerca cineva să mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Şi ăsta tot un fapt e […].

Eu ştiu ceea ce sînt şi dificultăţile, dacă există, nu pot fi decât în ceea ce sunt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului. Liber statul să mă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi înceta prin aceasta să fiu evreu, român şi dunărean.» (Mihail Sebastian, „De două mii de ani…”, cu o prefaţă de Nae Ionescu; „Cum am devenit hooligan”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 222.)

Foarte demnă și frumoasă frază. Aș putea și eu scrie: „Nu voi înceta să fiu român, ardelean și om din Deltă, de vreme ce m-am născut la Sulina”. O altă posibilă combinație de identități.

Mă întreb adesea de ce, dacă a fost sau este scrisă, în sensul asumării identității, o frază de acest gen, semnată de un român, un maghiar, un polonez, un rus, un sârb, este considerată adesea, de autorii care îl prețuiesc excesiv pe Sebastian, o declarație sforăitoare, o probă de naționalism exacerbat, rușinos.

Uneori, disprețul poate fi încrucișat. Adică un maghiar îl va disprețui pe Eminescu, ca naționalist român, un român îl va disprețui pe slovacul maghiarizat Petöfi Sandor, ca naționalist maghiar, un sârb nu va admite că și românii din țara lui au dreptul să fie mândri de românitatea lor, adică de specificitatea, de diferența lor pozitivă.

Oare singurii care mai au dreptul să nu se rușineze sunt cei din urmă sosiți la masa naționalismelor? Oare nu vom putea sta niciodată în jurul mesei ca o familie în care toți au dreptul să fie mândri de ceea ce sunt, fără să fie obligaţi să se ruşineze de ceea ce nu sunt și nu vor să fie, să fie forțați să năpârlească la comandă, pentru a fi acceptaţi convivi, de ceilalți ?

Apartenența simultană la mai multe etnii? Supra- sau trans-etnismul? Povești. Cum ar fi aceste hibridizări posibile în momente de criză, unde alegerea sau nealegerea poate duce, în ambele cazuri, la catastrofă? Nu a fost tocmai situația lui Sebastian și substanța Jurnalului său ?

Nu spun că această tensiune a obligației de a alege ar fi pozitivă. Intolerența nu mi-e prietenă. Și dezbaterile pe care le-am organizat sau la care am participat, pe tema relațiilor dintre români și maghiari în Ardeal, pot sta probă.

Dar nu accept să mă postez mereu în defensivă, în temeiul faptului că naționalismul meu de român ar fi rușinos, în vreme ce naționalismul unui maghiar sau evreu ar fi o probă de noblețe minoritară, de autoapărare legitimă și de superioritate a gândului.

Asta am spus. E clar? Pot trăi și am trăit fără să-mi proclam românitatea: sunt trilingv, cunosc cultura ambelor tabere și cea frâncă. Dar am ales, nu pot fi cu curul în trei luntri. Cum știm, cei care încearcă, se vor îneca.

Un provocator maghiar, Csibi Barna, se proclamă adeptul unui stat al secuilor în trei județe, demografic și etnic majoritar secuiești, adică acum ungurești (fiindcă nimeni nu mai știe exact ce au fost secuii și unde au dispărut din demografie).

Cele trei județe aparțin României politice, națiunii politice românești, indiferentă la etnie, adică cetățenilor României, fără osebire (așa cum definea statul bicefal la care se referă ungurii, cetățenia politică). Și nimeni nu are dreptul la secesiune.

Și atunci, pe ce temei aș accepta să tratez o separare etnică? Am scris-o și o repet: interesele cetățenilor României nu sunt diferite în funcție de etnie, ci de starea socială, de accesul la resurse, de vârstă.

Un secui bătrân va avea nevoie de o pensie bună după o viață de muncă, tot atât de bună pensie cât cea la care va avea dreptul un român sau un șvab bătrân.

Speră cineva că pe teritoriul statului imaginat de Csibi Barna, pensiile pentru secui vor fi superioare celor pentru lipoveni sau maramureșeni? Sau lipovenii și maramureșenii nu vor avea dreptul să se stabiliească în acest ipotetic ținut autonom cât o coajă de nucă?

Titlul original: „Maghiarii și românii sub semnul (auto)amăgirilor” (fragment).

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină