Povestea Hanului Șerban Vodă

Istoria hanurilor bucureștene începe în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, înainte de domnia lui Matei Basarab.

Încă din această vreme, negustorii străini sosiți la București au privilegiul să cunoască, datorită acestor localuri, avantajul unei bune piețe de desfacere și achiziție pentru negoțul lor.

Marile hanuri, mai ales, reprezentau pentru aceștia un loc ideal de depozitare și păstrare a mărfurilor, dar și un mijloc prielnic de desfășurare a afacerilor, întocmite în urma întâlnirii cu tot felul de alți comercianți, turci, greci, nemți, ruși sau chiar francezi și englezi.

Toți acești negustori și-au găsit loc pentru prăvăliile, depozitele și cantoarele lor de afaceri în aşezări precum hanul lui Șerban Vodă Cantacuzino, hanul Colței, hanul lui Constantin Brâncoveanu, hanul Zlătari și Gabroveni, iar mai târziu hanul lui Manuc.

O privire aruncată în prăvăliile marilor hanuri bucureștene din secolul al XVIII-lea descoperă felurite mărfuri pentru toate gusturile.

Bucureștenii puteau alege postavuri, stofe, mătăsuri și pânzeturi din Ypres, Louvain și Lyon, sticlărie, oglinzi și parfumuri din Veneția, mătăsuri, arme și bijuterii din Bagdad, Damasc și Constantinopol, iar cei mai înstăriți își puteau cumpăra chiar și blănuri scumpe aduse din Moscova și Veliki Novgorod.

Negustorii știau că mărfurile lor trebuie să satisfacă cele mai înalte și alese pretenții, astfel că nimic nu părea să lipsească din prăvăliile mereu dornice de clienți.

Hanurile, mai mari sau mai mici, au favorizat dezvoltarea vieții economice a Bucureștilor și creșterea prestigiului orașului. Odată cu apariția lor, negoțul și încheierea afacerilor încep să capete avânt, oportunitate străină negustorilor din alte orașe din Balcani și valea Dunării, în afară de Viena.

Nu este de neglijat nici faptul că au avut un rol politico-militar însemnat, la care, cu siguranţă, ctitorii lor nu s-au gândit. Acestea ofereau adăpost şi apărare în vremuri de război, ca adevărate cetăţi de refugiu.

Şi mai mult decât atât, mai toate hanurile bucureştene au reprezentat locul ideal pentru informatorii politici. Nu de puţine ori, negustorii care călătoreau pentru procurarea mărfurilor aveau în bagajele lor diverse rapoarte diplomatice, cu informaţii politice foarte variate.

La toate acestea se mai adaugă şi meritul de a contribui la îmbogăţirea și transformarea vieţii culturale a vechilor Bucureşti, prin spaţiul pus la dispoziţie şcolilor şi sălilor de teatru.

În tot timpul anului, hanurile își țineau porțile deschise, iar călătorii osteniți se opreau în căutare de adăpost și hrană pentru ei și vite, spre mulțumirea hangiilor întotdeauna bucuroși de oaspeți.

De altminteri, pe vremea aceea, a fi hangiu nu era lucru rău, mulți și-au agonisit așa averi frumoase.

Cu toate că la început condițiile de găzduire nu erau cele mai prielnice, atmosfera veselă îi făcea pe drumeți să uite de oboseală și neajunsuri, găsindu-și de cele mai multe ori răgazul să-și discute în voie afacerile sau să pună la cale te miri ce înțelegeri.

Marile hanuri bucureștene erau cu adevărat impresionante prin construcția lor impunătoare. Însă și celelalte, indiferent pe ce străzi erau așezate sau cărui rang aparțineau, stârneau curiozitatea și cucereau prin farmecul și pitorescul lor.

Sursele mărturisesc că cel mai mare han al Bucureștilor de odinioară a fost hanul lui Șerban-Vodă Cantacuzino, han de rangul întâi, a cărei construcție a fost începută în 1683 și terminată în mare pe la 1685, când deja primeşte primii negustori şi chiriaşi.

Bucurându-se de o plasare centrală, aproape de kilometrul zero, locul cel mai potrivit pentru negoț, hanul are o istorie încărcată.

Pentru ridicarea acestuia, Şerban Vodă Cantacuzino s-a bazat pe priceperea aceloraşi meşteri care înălţaseră şi construcţiile mănăstirii Cotroceni.

Planul voievodului a fost acela să ofere Bucureştilor ceva nemaivăzut, lucru care s-a şi întâmplat, căci construcția „întrecea tot ce se poate închipui în Ţara Românească până atunci”.

Cu toate că domnitorul nu văzuse vestitele hanuri veneţiene, pentru a se putea inspira din măreţia lor, îi erau familiare cele din Constantinopol, care păstrau mult din stilul acestora.

În cetatea Ţarigradului, Şerban Vodă a văzut, cu siguranţă, destule modele care să-l inspire pentru cetatea de negoţ pe care şi-o dorea la Bucureşti.

Înălțarea hanului a implicat costuri importante, astfel că lipsa banilor nu a îngăduit nici în 1686 să fie în totalitate terminat. Cheltuielile domnitorului au fost sporite și de întemeierea mănăstirii Cotroceni, dar și de participarea alături de turci, în 1683, la asediul Vienei.

Începând cu anul 1688, după moartea voievodului, hanul va trece în grija egumenilor mănăstirii Cotroceni, însă nici aceștia nu vor izbuti să ducă la bun sfârșit lucrările finale.

În 1704 hanul va fi devastat de flăcările unui puternic incediu, însă va fi refăcut, astfel că în 1716, în timpul războiului austro-turc, când Nicolae Mavrocordat, numit domn doar de câteva luni, fuge din București, oferă adăpost celor care nu aveau unde să se ascundă de năvălirea tătarilor, care ardeau şi jefuiau totul în calea lor.

În 1769, în timpul războiului ruso-tuc, Grigorie Ghica, luat pe nepregătite de intrarea cazacilor în Bucureşti, se refugiază, împreună cu fiul său, tot la hanul Şerban Vodă, fapt ce îl determină pe Pîrvu Cantacuzino Măgureanu să atace hanul cu 400 de români şi albanezi, să-l prindă pe domn şi să-l ţină apoi sub pază până la intrarea în Bucureşti a colonelului Karazin.

Odată cu începerea tratativelor de pace dintre ruşi şi turci, la 9 decembrie 1772, hanul Şerban Vodă va deveni gazda delegaţiilor celor două tabere.

Aici s-au purtat primele discuţii în vederea punerii capăt războiului, întrerupte însă după patru luni şi continuate la Kuciuk-Kainargi, unde, de altfel, s-a semnat şi pacea.

La începutul domniei lui Constantin Ipsilanti, Visarion Lambriatis, un alt stareț al mănăstirii Cotroceni, va schimba înfăţişarea hanului prin realizarea de noi construcții pe terenul din curtea acestuia.

Străduinţele călugărului au fost determinate de pagubele însemnate provocate de cutremurul din toamna anului 1802. Lucrările au adus însă mari datorii mănăstirii Cotroceni, astfel, în 1816, Visarion Lambriatis va fi acuzat de „rea economie şi netrebnică chivernisire”.

Peste puțină vreme, în 1804, un nou un foc nimicitor îl va aduce într-o stare gravă de degradare, însă construcţia sa trainică va permite să fie refăcut, astfel va fi din nou pregătit pentru primirea oaspeților.

Următoarele incedii şi-au arătat însă îngăduinţa faţă de bătrânul han. Chiar şi marele foc din 1847 şi-a potolit dezlănţuirea la porţile sale.

Hanul a rămas în imaginile vremii ca o construcţie impresionată. O fotografie de la 1800 îl înfăţişează foarte încăpător şi spaţios, având chiar o clădire cu etaj în curtea interioară, lucru ce i-a permis să adăpostească nu doar călători sau negustori de mărfuri, ci şi alte aşezăminte.

Astfel, de-a lungul existenţei sale a găzduit elevii colegiului Sfântul Sava, timp de un an de zile, cât au durat reparaţiile şcolii, dar şi un pension cu patru clase, unde se învăţa gherghef, pian, puţină aritmetică, dar şi desen şi caligrafie.

În 1843, Elisabeta Ştirbei înfiinţează aici şi un cămin pentru fete sărace, cu o capacitate de o sută de locuri.

Ion Ghica vorbeşte despre curţile sale „mari, pătrate, cu ziduri înalte şi tari de jur împrejur”. La adăpostul acestor ziduri masive putea fi găsită şi o biserică, de mici dimensiuni, despre care se crede că ar fi fost construită cel mai probabil la jumătatea secolului al XVIII-lea.

Lăcașul de cult a fost ridicat din banii negustorilor care dețineau prăvălii în incinta hanului. În anul 1838, un cutremur deteriorează grav bisericuța, astfel că mai mulți chiriași ai hanului, în mare parte greci, îl roagă pe egumenul mănăstirii Cotroceni, Meletie Căscioreanu, să le ofere ajutor pentru îndreptarea pagubelor.

Starețul nu le-a putut fi însă de prea mare folos, căci nu putea lua măsuri fără aprobarea Sfântului Munte, unde era închinată mănăstirea Cotroceni.

Neavând altă soluție și dorindu-și într-adevăr refacerea bisericii, credincioșii înaintează rugămințile lor domnitorului Gheorghe Bibescu.

Însă și această încercare va fi zadarnică, căci domnitorul refuză să își arate bunăvoința. Cu trecerea timpului, biserica se va nărui din ce în ce mai mult, astfel, în cele din urmă, va fi dărâmată.

În secolul al XVIII-lea, faima hanului Șerban Vodă sporește și pentru faptul că aici va fi deschisă prima „spițerie” din București. Farmacia aparținea armeanului Hagi Chiriac Arbut, care, mai târziu, va deschide și o fabrică de postav.

Pe lângă aceasta, hanul a fost și gazda unor librării. Una dintre ele, deţinută de un anume Mihail Dumitriu, avea „tot felul de cărți și în special manuale pentru toate categoriile de elevi”.

Tot aici, bucureștenii au avut ocazia să vadă și prima mașină cu aburi din România, datorită lui Assan, „cel cu morile vestit”, care intră în posesia ei la 1853.

Însă, pe lângă toate acestea, renumele hanului a mai fost sporit și de faptul că timp de 13 ani a găzduit tipografia statului.

De-a lungul timpului, prăvăliile hanului au avut spre vânzare „vinuri fine, lichioruri şi tot felul de articole de băcănie, coloniale şi comestibile, icre negre de cea mai bună calitate, la preţul de 16 lei ocaua”, cele mai bune şi „sănătoase” lichioruri, rom englezesc veritabil Jamaica, tutun turcesc de cea mai bună calitate, medicamente, şi, nu în ultimul rând, fier englezesc „de toate sortimentele”, adică „şine în patru muchii, rotunde, potcoave, jghiaburi şi tablă pentru învelit casele”.

Închipuiți-vă pitorescul și voia bună a acestor prăvălii, străine nouă astăzi. Imaginați-vă cum vor fi arătat în toamne târzii, în zile cu soare sau cu ploi picurând. Negustori, cumpărători sau simplii trecători, cu toții, și-au trăit rostul lor.

Dacă ne-am încumeta să dăm timpul înapoi, să putem sta alături, noi cei de azi, lângă cei de ieri, am vedea cum nimic nu durează vremii și toate își au sfârșitul lor.

În 1882, într-o zi de vară, terifiant de caldă, construcţia lui Şerban Vodă a fost complet dărâmată, pe locul său înălţându-se, fără urme de nostalgie, Palatul Băncii Naţionale.

Dacă hanul şi-ar fi visat existenţa până în zilele noastre, ar fi trăit sentimentul incompatibilităţii cu un oraş aflat într-un continuu proces de schimbare.

Porţile sale s-au închis însă pentru totdeauna, lăsând locul unei noi construcţii, care nu mai aminteşte cu nimic de cetatea negustorească de altădată.

Discret şi tăcut, şi-au făcut ieşirea din scenă şi celelalte hanuri, amintirea lor rămând vie doar în cărţile vechi ale istoriei Bucureştilor.

Odată cu ele au dispărut şi prăvăliile lor ticsite de mărfuri, construindu-se, în schimb, magazine moderne, cu deschidere spre stradă şi vitrine frumos aranjate, spre încântarea clienţilor.

Şubrezite şi bătrâne, cu un trecut încărcat de întâmplări şi evenimente, hanurile au înţeles că pentru ele nu mai era loc în viaţa Bucureştilor. Prăbuşite sub loviturile târnăcoapelor, surâdeau nostalgic la hotelurile moderne ce se grăbeau să îşi strige existenţa.

Andreea Mâniceanu

(Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor)

#muzeuldeacasă

#MuzeulMunicipiuluiBucurești

#CasaFilipescuCesianu

#MuzeulVârstelor

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină