Dan Culcer: Ungurii, „poporul ales” al Europei, în viziunea unui autor slovac!

Maghiarii se amăgesc cu ideea regăsirii măreției pierdute și granițelor ante-trianonice. Românii se amăgesc cu ideea că acest proiect maghiar nu poate fi realizat, acum când teritoriul Ardealului este în curs de retrocedare in integrum descendenților foștilor nobili maghiari.

Și unii și alții se amăgesc cu ideea că îți pot păstra independența, fără un efort extraodinar de reconstruire identitară, în raport cu proiectul Uniunii Europene ca supra-stat unional după model nord-american.

Așa cum scrie academicianul Ioan Aurel Pop în prefața sa, cartea autorului slovac Jergus Ferko, Maghiarii sub semnul (auto)amăgirilor dezvoltă «un punct de vedere privind viziunea maghiarilor despre ei înșiși și privind viziunea slovacilor despre maghiari, ceea ce prezintă un interes special pentru cititorul român.

În fine, cartea – polemică – are o valoare în sine pentru cei care cred că dialogul dintre națiuni și cunoașterea reciprocă a popoarelor și statelor care fac parte din Uniunea Europeană pot fi cheia mai bunei funcționări a acestei entități.»

Jerguš Ferko s-a născut la 21 septembrie 1956, Bratislava, Cehoslovacia, și a decedat în 25 mai 2001 (la doar 44 de ani), la Bratislava, Slovacia.

A fost un publicist militant pentru independența Slovaciei. În 1980, a absolvit Universitatea de Economie, Departamentul de Economie și Management Industrial.

În 1986, a finalizat un ciclu postuniversitar de doi ani de jurnalism și a lucrat ca redactor la departamentul politic intern al cotidianului Práca. După noiembrie 1989, s-a implicat de partea forțelor care au determinat Slovacia să-și declare independenţa.

A părăsit redacția cotidianului Práca la sfârșitul anului 1991 și ulterior a fondat și a condus cotidianul Koridor, care a fost publicat din martie 1992 până în ianuarie 1993.

A ținut prelegeri despre jurnalismul de investigație la Universitatea Comenius din Bratislava. Lucrări: Afaceri publice (1996); Momentul astral al Slovaciei (Mercury Bratislava 1998) Marșul Democraților căzuți (2001); (Auto)amăgirile maghiare [titlul poate fi tradus și așa] (Matica slovenská, 2003), lucrare de psihologie colectivă etnică și de istoria mentalităților și relațiilor interetnice, neterminată).

Specializat în istoria Ardealului, deci cunoscător al relațiilor româno-maghiare, acad. Ioan Aurel Pop enunță succint în prefața sa toate temele și tezele cărții : «Demontarea pe rând a clișeelor amăgitoare se face […] fără prea mare efort.

Mai întâi, autorul arată că „patria” a fost preluată (cucerită), în jurul anilor 900, de la populațiile preexistente, între care slavii erau numeroși și importanți și că regiunea („Podișul Carpatic”) nu a fost niciodată, din epoca de piatră încoace, nelocuită.

Apoi se susține că stadiul [civlizațional] al ungurilor ajunși la Dunărea Mijlocie sub Arpad era unul gentilic-tribal, specific populațiilor stepei care trăiau din jaf și că nu se poate vorbi de scopul asumat al întăririi statului prin acele razii de pradă, din simplul motiv că statul nu exista atunci, în faza uniunilor de triburi.

Se insistă apoi pe augmentarea personalității regelui Ștefan I și pe falsificarea datelor privind coroana sa, care, de fapt, nu a fost cunoscută și purtată niciodată de acest întemeietor.

Este demontată și ideea „imperiului” ungar de o mie de ani, se insistă asupra zestrei slave din etnicul maghiar, asupra componentelor alogene (slave, românești, germane etc.) din alcătuirea elitei ungare, asupra vieții economice de vârf concentrate în alte părți decât Ungaria propriu-zisă, asupra imposibilităţii ungurilor genuini de a stăpâni imensul teritoriu pe care voiau să-l domine, asupra străinilor care au ocupat posturi înalte în statul ungar, asupra „îngâmfării domnești” a ungurilor, asupra limbii maghiare normate și structurate gramatical foarte târziu, asupra [falsei] conștiințe a ungurilor de apărători ai Occidentului și de stavilă în fața otomanilor, asupra caracterului reacționar al Revoluției ungare de la 1848-1849, ridicate contra popoarelor și populațiilor care trăiau în regiune etc.

În continuare, autorul susține că „tragedia” sau „catastrofa” Trianon-ului, care se constituie drept lamentația principală a maghiarilor din ultimul secol, a fost, în fapt, dreptatea istorică făcută deopotrivă popoarelor asuprite și ungurilor.

Autorul explică mai departe cum „fuga din fața propriului trecut” le-a înlesnit ungurilor cultivarea ideii de „misiune milenară”, de „civilizatori ai Bazinului Carpatic”, predestinați și astăzi (după credința unora dintre ei) să fie garantul stabilității, al democrației și al liberalismului în această parte a Europei.

De aici nu a fost decât un pas până la convingerea – criticată, natural, de autor – că Ungaria merită o atitudine specială a Occidentului față de ea, în ciuda oricărei conduite pe care ar avea-o.

Iar din acest din urmă pas derivă ultima autoamăgire numărată de autor (toate aceste autoamăgiri fiind încadrate în fatidica cifră șapte, prezentă copios în întreaga mitologie maghiară): convingerea că maghiarii, suferind mai mult pe lumea asta decât oricare alt popor și fiind, totuși, făuritori majori de cultură și civilizație, merită un loc între marile puteri, merită libertăți și recunoașteri la nivel de privilegii, statuate prin documente cu valoare juridică internațională.»

Acest excepționalism, cultivat la maghiari, prin educație școlară, din 1867 încoace, nu doar în pătura cultă, la inițiativa clasei superioare burghezo-nobiliare, ea însăși convinsă de caracterul său excepțional, are asemănări bizare cu teoriile poporului ales, prezente în anumite aspecte violente ale ideologiilor naziste și sioniste.

Titlul original: „Maghiarii și românii sub semnul (auto)amăgirilor” (fragment)

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină