Dr. IOAN ROȘCA: Delirul demiurgic al globalismului și vaccinarea educațională

Propaganda vaccinistă pretinde că apără atît interesele persoanei, cît şi ale colectivităţii. Am semnalat în alte texte falsurile acestei pledoarii, supurată în folosul multinaţionalelor farmaceutice şi întru justificarea domesticirii maselor, pînă la nivelul pierderii autonomiei fizice a omuleţilor prinşi în angrenaj.

Rostul legilor nu este să îmi confere „drepturi” pe care mi le creează direct existenţa. Logica elementară ar trebui să împiedice invocarea intereselor unei persoane… ca temei de restrîngere a libertăţilor ei.

Ca să îmi impui ceva ce nu vreau, trebuie să arăţi că îi aperi pe alţii, că urmăreşti un interes comunitar. Aşadar, s-ar putea promova legitim doar vaccinarea în numele intereselor colective, în pofida unora individuale.

Dar nu este adevărată nici teza apărării interesului public, prin care se justifică măsurile represive, încălcîndu-se consemnările constituţionale ale drepturilor fireşti ale persoanei.

Vaccinarea va distruge direct pe unii şi va conduce treptat la scăderea capacităţilor imunitare, adică la un om tot mai rahitic, dependent biologic de „furnizorii de sănătate”- folosiţi contraselectiv de o putere hiperconcentrată.

Campania „Coronovirus” pare o nebunie pentru cel ce a înţeles limitele inginerizării sistemelor hipercompexe. Ca să schimbi radical/brusc modul în care civilizaţia umană luptă cu molimele, de milenii, trebuie să nu-ţi pese de riscurile de a produce catastrofe.

Delir demiurgic care ne aduce aminte de experimentul comunist. Avem de ce ne înfiora, constatînd că pionierii mega-ingineriei sociale au trecut la fabricarea lumii: biologice şi economice, că experţii eliminării autonomiei s-au apucat de „marea resetare”. Dacă îi lăsăm să opereze, chiar că ne putem aştepta la dezastre…

Dar să lăsăm deoparte modul în care „elitele” valorifică/cultivă slăbiciunile socialităţii şi să sondăm rădăcinile profunde ale acestora. Incursiune spre sursele nopţii pe care puţini sunt dispuşi să o facă.

Ca să abordăm frontal problema conflictelor de interes metabolic dintre organismul individual şi cel colectiv (şi, în subsidiar, dintre individualism şi colectivism), am putea să presupunem, prin absurd, că vaccinarea forţată ar urmări cu adevărat interesul umanităţii, cu preţul încălcăriii unor interese individuale.

Ca să evit acest artificiu speculativ, prefer să iau un exemplu mai expresiv de conflictualitate între parte şi întreg – un caz în care atît interesul individual cît şi cel colectiv sînt neîndoielnice şi sînt neîndoielnic aflate în conflict. De-abia aşa vom fi puşi clar în faţa paradoxalităţii de depăşit.

În acest scop propun, așadar, ca studiu de caz, problema educaţiei morale.

Oricît s-ar dori escamotarea acestei realităţi dureroase, moralitatea nu lucrează în folosul pragmatic al celui care o practică, ci al celor din jurul său. Moralitatea celorlalţi îţi este fastă. Ceea ce nu înseamnă însă că interesul tău este să fii şi tu moral. Ajunge să pari astfel.

Pierderile materiale imediate ale reţinerii tale morale sînt mai mari/sigure decît beneficiul prezumtiv realizat prin redistribuirea avuţiei colective, generate de imaginatul comportament moral al tuturor.

Istoria confirmă acest lucru, arătăndu-ne că gregaritatea, care se justifică prin nevoia de apărare colectivă împotriva unui agregat agresor, nu trece de testul adevăratului solidarism intern.

Maşinăria legalităţii/normelor nu poate, nici ea, rivaliza cu eficacitatea muşuroiului creat de instincte. Nefiind albină sau furnică, omul (lucid, conştient) a trebuit să cultive instituţional solidarismul/generozitatea, depăşind impasul fundamantal creat de sesizarea caracterului contradictoriu al socialităţii.

Dacă s-ar fi lăsat în voia firavului puseu natural spre bine, nu ar fi putut face faţă presiunii nevoilor supravieţuirii/descurcării. Umanitatea s-a salvat (ca agregat) prin inocularea metodică a bunătăţii/nobleţei în suflete, religia avînd un rol esenţial în acest proces de contagiere atitudinală întru folosul speciei; rolul ei a fost preluat apoi de şcoală.

Îndoctrinarea morală corodează potenţialul de fiară şi plămădeşte o condiţie de furnică. Dincolo de faptul că egoismul pare înnăscut (şi nu produs de viruşi antisociali), educaţia operează ca un vaccin împotriva individualismului, ca o îndoctrinare colectivistă, întru apărarea osmozei dinăuntrul sufletelor.

O condiţionare cu atît mai eficace cu cît intervine mai devreme, în formarea temeliilor conştiinţei, astfel încît, mai tîrziu, să simţi că nevoia morală îţi e constitutivă. Dar vremea formării naturale, în fluxul vieţii, a cam trecut.

Viitorul unei colectivităţi e pregătit acum industrial, în furnalul şcolar al conştiinţelor (cultivarea mediatică completînd eşafodajul iniţial). Societatea de mîiine este condiţionată de sămînţa sădită azi în cugete (de exemplu, o generaţie cultivată metodic în spirit mondialist nu va mai înţelege/apăra naţionalismul).

Nu întîmplător se forţează coborîrea vîrstei şcolarizării obligatorii. Trebuie puse la timp temeliile aparent convenabile societăţii. Este asta în interesul individului? Depinde cum defineşti acest interes.

Ne aflăm – ambiguu – într-un cerc vicios similar celui semnalat în problema pandemiei. Se poate susţine că adecvarea  cuiva la socialitatea epocii sale îi va uşura trecerea prin viaţă. Dar  nu e de loc sigur că aceasta reprezintă o împlinire (relativitatea minînd criteriile după care am judeca).

Nu putem evada din paradoxul prizonierilor: cel ce nu „se dă pe brazdă”, ce nu se conformează, ce nu se contagiază cu doctrina morală educată vîrtos… ar putea avea parte de cîştigat material.

Şi, în anumite situaţii, chiar spiritual! Să nu-l uităm pe Orwell, să nu uităm la ce ne-a dus adecvarea întru comunism. Şi să nu eludăm faptul că, în spatele fiecărei implementări colectiviste, s-au aflat interesele de parazitare ale unor profitori cît se poate de individualişti. Nu dorim război între găinile din poiată… Să constituim o turmă „solidară” pentru a uşura viaţa oierilor ce ne explotează?

Sarcina plămădirii etice e grea. Oricîte realizări a avut îndoctrinarea morală, nu cred că se poate culca pe laurii victoriei. Pînă la urmă, fiecare îşi redescoperă interesul propriu din cauza primordialităţii existenţiale, a puterii vieţii în raport cu conceptualitatea.

Se deschide un vast spaţiu problematic. Aici am vrut doar să semnalez similitudini între problemele vaccinării şi educaţiei. În ambele cazuri se invocă interesul colectivităţii şi se pretinde că el ar coincide cu cel al individului.

Efectul realizat (deci prezumabil vizat) fiind domesticirea încorporatoare, formarea unui om care să admită că nici corpul, nici copiii nu-i aparţin lui, ci statului căruia şi el îi aparţine.

Poate judeca fiecare, prin prisma meditaţiei şi experienţei proprii, cît e de legitimă această pretenţie. Paralela poate părea riscantă pentru cei ce se împotrivesc vaccinării obligatorii (şi cît mai precoce), dar nu şi şcolarizării obligatorii (şi cît mai precoce).

Dar îmi asum provocarea. Căci, pentru mine, chiar şi în cazul vaccinării morale, mai uşor de legitimat, interesele individuale sunt transcedate (deci încălcate), în numele unor speculaţii găunoase (chiar dacă ar fi generoase).

Ce e de făcut cînd existenţa colectivă intră în conflict cu cea individuală? Dar dacă există mai multe nivele de agregare, cu metabolisme în conflict?

Plecînd din acest nod gordian, mă întorc la o contradicţie subterană a naţionalismului: cum poate el combate colectivismul mondialist, în numele organicităţii fiinţei naţionale… dar în acelaşi timp respinge sudura regionalistă şi cere individului topirea în gregaritate naţională?  Sau tocmai asta e frumuseţea plămădirii?

Trăim într-un paradox în care arbitrariul constituie esenţa, forţa și slăbiciunea credinţei. Şi tocmai raţionalitatea duce în înfundătură. Fără întoarcere?

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină