2020 – anul ratărilor rușinoase în fața istoriei

Din capul locului fac o mărturisire care, pe unii pudibonzi de operetă, patriotarzi de vorbe-n vânt, îi va scoate din minţi: românii, din păcate, au o memorie istorică scurtă, sau sunt cu perversitate manipulaţi s-o aibă, uitându-şi istoria.

Şi, mai mult decât atât, chiar tratând-o, când, tot la ordin, îşi mai amintesc câte ceva, cu ricanări pestilenţiale patapievicist-boiste. Îmi asum, în deplină cunoştinţă de cauză şi de conştiinţă sincer patriotică, această dureroasă mărturisire.

Şi, iată, un exemplu care, nu neapărat ar trebui să nu dea dureri de cap, dar pe gânduri ar fi obligatoriu să ne pună.

Dacă la 4 iunie s-a ratat aniversarea sutei de ani care a trecut de la semnarea Tratatului de la Trianon prin care, de jure, s-a recunoscut la nivel universal, existenţa României unite în întregul său istoric strămoşesc, uite că am uitat să comemorăm sfârtecarea ei criminală din vara tragică a anului 1940.

O altă incredibil de ruşinoasă ratare. De ce? Ca să nu deranjăm sensibilităţile, orgoliile, şi încă… pretenţiile revizioniste pe seama României, câtă a mai rămas cu trupu-i sfârtecat, ale unor capitale cu damfuri cuceritoare?

Hai să le numim spre a le bate măcar aşa obrazul: Moscova, Kiev, Budapesta, Sofia. Ba şi Belgradul care nu întotdeauna ne-a fost singurul prieten de pe uscat, aşa cum a crezut Nicolae Iorga.

Ne-a fost frică să celebrăm o victorie uriaşă a neamului românesc la 4 iunie.

Şi, uluitor, ne-a fost frică, o frică de sclavi, să comemorăm, spre luare aminte, pierderile de pământuri dintotdeauna ale românilor, de la începutul veacurilor, dacă vreţi, ale Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi Ţinutului Herţei la 28 iunie 1940, ale Transilvaniei de Nord, la 30 august, şi ale Dobrogei de Sud, la 7 septembrie în acelaşi an ca un zăbranic greu de la lacrimi şi sânge.

Şi chiar dacă acum 76 de ani am recuperat Transilvania de Nord prin luptă eroică, eliberând-o definitiv de ziua regelui, Transilvania în întregul ei este cu obstinaţie încă în cătarea Budapestei, iar România, asta câtă a mai rămas, în alte cătări ucigaşe.

Tocmai din această primejdioasă pricină nu trebuie să uităm! Cine uită se sinucide sau este mai lesne jefuit şi asasinat ca stat! Şi când este asasinat statul, este asasinată şi naţiunea.

Anul 2020 ar fi trebuit, obligatoriu, repet, obligatoriu, să fi fost nu numai binevenit, dar şi corect, să fii fost proclamat de către Parlamentul României „Anul Memoriei Naţiunii”.

Cu acest prilej, românii, oficial, ar fi fost sensibilizaţi şi reconectaţi la propria istorie, măcar prin mass-media, dacă năpasta, numită coronavirus, nu ar fi permis organizarea unor manifestări „de amfiteatru”, dar şi aşa ceva s-ar fi putut pune la cale mai ales online, că tot se poartă.

Iar, că tot erau în sesiune extraordinară aleşii neamului, se putea ţine o şedinţă solemnă, sub cupola Parlamentului, ca un clopot al memoriei, reamintindu-ni-se hecatomba de sânge, provocată cu sălbatică ură, de ocupanţii vremelnici ai Transilvaniei de Nord şi ai pământurilor româneşti de dincolo de Prut.

Dar, ce să-i faci, frica laşă, ca să nu spun, groaza de stafiile bolşevico-horthyste ale trecutului, care şi acum îşi mai fâlfâie giulgiile pe la Bucureşti, face încă să le tremure pantalonii căzuţi în vine celor îndrituiţi oficial să managerieze cinstirea istoriei acestui neam răstignit de atâtea ori pe o Golgotă de la o răspântie geopolitică a lumii.

Repet, cine îşi uită istoria se uită pe sine, se sinucide, sau este mai lesne de jefuit şi asasinat ca stat şi naţiune de tâlharii politico-economici mondialişti, care-i aţin calea.

Români, cât încă nu este prea târziu, treziţi-vă! Şi nu vă uitaţi multimilenara istorie! Este esenţa Fiinţei, a conştiinţei şi dăinuirii noastre! Fără ea suntem neant.

dr. George COANDĂ

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină