Cultura națională nu e nici floare de câmp, nici floare de seră. E o floare de grădină

«Luminarea poporului» în acest «secol al luminilor» încântă fără rezervă pe toți aceia cari nu știu judeca.

Da, lumina e o necesitate a vieței organice a întregului cosmos. Soarele e dătător și păstrător de viață. Ochii omenești nu văd în întuneric, ci la lumină.

Dar de aici nu urmează că trebuiesc mereu fixați la soare. Pentru că asemenea lumină le arde, le frige retina, îi orbește. Unde e mai slabă vederea? Unde sunt cei mai mulți orbi? Acolo unde lumina-i orbitoare: la răsărit. Da, ab Oriente lux.

Dar orientalii au orbit de mult! Cel puțin toți aceia care se uitaseră prea mult în soare. În Orient e obârșia civilizației generale. Acolo au trăit filosofii cei mai subtili. Dar și sofiștii acolo s-au născut.

Căutau mereu să proiecteze lumină în mecanismul gândirii. «Lumină multă», arzătoare. Dialectica lor scăpăra foc și scântei. Deducțiile lor erau de o rigoare «logică» desăvârșită. Se legau unele de altele ca zalele de oțel și sclipeau ca adevăruri de aur în bătaia «luminii» de atunci.

Cel puțin așa se părea «înaintăților» din acea vreme. Popoarele ajunseră pe «culmile» civilizației omenești. Dar dincolo, se deschideau prăpăstiile.

Platon, un reacționar inconsequent, căuta mereu să le îndemne a se retrage mai la vale, dincoace de prăpăstii. Zadarnic. Căci și el se uitase prea mult drept în soare. Și el își pierduse vederile și nu vedea că valea lui, «Republica» lui, era tot o prăpastie.

Din idei «înaintate» în idei «înaintate» lumea se lupta pe înălțimi ca orbii. Și se prăvăli întreagă în neant. Se apropiaseră prea mult de soare, își fripseră și ochii și aripele minței.

«Unde-i multă lumină, e și multă umbră» zice Goethe. Așa-i și în viața culturei, câtă vreme nu e compromisă de artificii de civilizație bengalică. Să nu cauți să schimbi legile naturei, căci atunci ele te strivesc.

Ochiul omenesc nu e făcut pentru a privi mereu în soare. Și nici civilizația unui popor nu trebuie mereu expusă la lumină. Unde e prea multă lumină, e și multă uscăciune. Iar unde e numai lumină, acolo în curând orice viață încetează și se întinde pustiul.

S-o lăsăm mai jos cu «luminarea poporului»! Dacă îl iubim din inimă curată. Viața unei națiuni e cultura ei proprie. Ca să poată exista, și culturei îi trebuie și lumină firească și firească umbră. Îi trebuie căldură, dar și răcoreală și frig. Îi trebuie timp senin, dar îi trebuiesc și ploi de rodire.

Când și când chiar o scurtă dar trecătoare furtună nu-i prea strică. Se mai curăță aerul de microbi patogeni. Cu alte cuvinte, cultura națională nu e floare de câmp, dar nici de seră artificială.

E o floare de grădină.

Trebuiesc libertăți. Dar ele implică și restricții, atât în viața politică, cât și în răspândirea ideilor și cunoștințelor de tot felul. Mai ales dacă poporul nu are o cultură națională veche, puternică și rezistentă.

Apoi civilizația generală de azi răspândește excese de «lumină». De aceea și vedem atâtea minți ofilite, atâtea inimi pârjolite, atâtea uscături și secături ce scânteiază lumină din mlaștini…

Acest exagerat heliocentrism în civilizația generală duce, și trebuie să ducă, în linie dreaptă, la gastrocentrismul cel mai barbar. Și aici, ca între logică și absurd, între sublim și ridicol, între summum jus și summa injuria, între om și bestie, între înălțare și cădere distanța nu-i decât de un pas.

Căci e foarte îngustă acea fâșie de hotar ce desparte imperiul speculațiunilor filosofice-științifice de deșertul aberațiilor, de prăpastie.

Civilizația propriu-zisă e o meșteșugită încercare omenească de a utiliza legile naturei. Dar ea nu trebuie să uite niciodată că și cultura sufletească a unui popor își are legile ei naturale cari trebuiesc respectate, cari nu pot fi decât utilizate, dar niciodată schimbate.

Când dar civilizația materială, imbecilii și fanfaronii pseudo-științifici caută a înlocui legile eterne ale culturei; când această civilizație de plăceri vulgare devine – sub pavăza unei filosofii destructive și a unei economii politice fantastice – scop ideal în viața unui popor, cultura sufletească se descompune, poporul își pierde încet vigoarea, decade și apune.

Și cu el, și civilizația sa de ordin tehnic – științific, multă puțină câtă o are. Roma, puțin civilizată dar cultă, cu o puternică mentalitate și sentimentalitate națională, biruiește cartaginismul arhicivilizat, putred de bogat, dar cu o cultură sufletească în ruină, dizolvată în barbarie elegantă.

La rândul ei, Roma arhicivilizată de influențe decadente elinești, cartagineze și asiatice, putredă de bogată, dar cu cultul ei, cu cultura ei națională distrusă, este învinsă de barbarii germanici fără civilizație dar cu puternice începuturi de cultură sufletească.

Franța, arhicivilizată și plină de bani, dar cu cultul ei, cu cultura ei națională în plină criză raționalistă, cosmopolită, a fost trântită la pământ de către Prusia mult mai puțin civilizată […].

Rusia, civilizată și plină de comori, dar cu o cultură în fașă și deja compromisă – tirania, bigoteria fără conținut și corupțiunea generală o dovedesc – a fost răpusă de japonezii cei cu o civilizație improvizată, dar cu o veche cultură morală, cu o splendidă abnegațiune națională […].

Atât e de adevărat că, în viața națiunilor, cultura sufletească, națională a fost și va fi totdeauna acel David din Sf. Scriptură, care, deși tânăr și mic, dar aprins de idealurile neamului său, a biruit pe Goliat, acea namilă de uriaș îngâmfat, al căru i nume în limba ebraică însemnează: «strălucire»…

Și civilizația noastră, fără cultură națională, e plină de «strălucire» electrică, de automobile, de telegrafie fără sârmă, de gazete cotidiene, de programe din care strălucește »știința» democraților, «soluțiile lor sociale», pânticeasca aspirație «a celor mulți» și binevoitoarea toleranță provizorie pentru patria «medievală», vremelnică, ce nu se poate asemăna cu patria planetară, cu statul democrației sociale pe care ni-l dulgherește «știința socială», civilizația incultă.

Cultura superioară nu însemnează filosofie prostească materialistă, însă nici filosofie genială dizolvantă; nu însemnează idolatrie plată, dar nici religiune volatilizată în ateism criticist; nu însemnează estetică primitivă, dar nici șovinism stupid, dar nici expansivism internațional; nu însemnează absolutism, dar nici libertăți anarhice, și mai ales ea nu are nimic de împărțit cu democratismul doctrinar.

Omul cu cultură superioară, orișicât ar fi de învățat și orice rang ar ocupa, e om bun și drept și amabil cu toată lumea de bine, chiar cu cei mai umili servitori.

El își agonisește acea cultură înaltă nu numai pentru sine, ci spre a o răspândi în popor. El îmbărbătează orice bunăvoință și destoinicie pozitivă. Dar combate insolența. El știe că o cultură superioară e produsă de spirite și suflete superioare, de personalități productive.

El știe că după cum biserica creștină își are «Sfinții ei Părinți», așa toată cultura unui neam își are întemeietorii ei, părinții ei, de la cari ea a purces, s-a răspândit mai departe între oamenii mai mari și mai mici, în tot poporul.

El știe că valoarea acestor «părinți», a acestor inteligențe directive e mai mare decât a altora și trebuie să fie mai hotărâtoare; că părerile lor nu trebuiesc lăsate a fi înlăturate de ambițioși guralivi cari duc masele în rătăcire și la sigură pierzare.

Cultură superioară însemnează un superior discernământ în complexul atât de mare, atât de bogat și variat al elementelor ce constituiesc astăzi civilizația generală.

Cultură superioară însemnează o supremă sinteză din scrupuloase analize. Cultură superioară însemnează ca, îndată ce te-ai convins de temeinicia acestei sinteze, a acestui rezultat al civilizației generale, să-ți dai silința de a ocroti toate condițiunile fecunde și deci neapărate pentru existența unui neam, pentru dezvoltarea culturei sale naționale, pentru asigurarea ei.

Toată știința adevărată rezultă din cernutul faptelor; nu din generalități pripite, nu din confuzie de idei. Toute la science consiste seulement à voir distinctement zice Descartes. Accentuez îndeosebi: ocrotirea «condițiunilor fecunde și neapărate».

Căci aici nu este și nu poate fi vorba de adevăruri «integrale», ce nici nu există. D. e., formele religioase, chiar fondul lor, pot părea îndoielnice cuiva din punctul de vedere al deducțiilor logice abstracte care nu țin seamă de natura omenească, de realitate […].

Din punctul de vedere al culturei superioare, este deci absurd să te întrebi mereu dacă există ori nu există un Dumnezeu. Dezvoltarea istorică de mii de ani, a tuturor popoarelor pământului, totdeauna în forme religioase, ne arată că credința în Dumnezeu e o condițiune organică a întregei culturi omenești, de la sălbaticul din Africa și până sus la Bismarck și Goethe, până la Descartes și Pasteur.

Din acest punct de vedere, părerea ta personală, a individului, e cel puțin absolut de prisos. Cu tăgăduirea religiunii ca factor primordial al culturei, cu tăgăduirea existenței lui Dumnezeu, tu poți să-ți creezi o satisfacție vanității tale personale, dar prin aceasta nu numai că nu înaintezi cultura omenească, ci contribui, dacă propagi părerea ta, numai a slăbi acea cultură, a o distruge: un triumf al demagogiei tale de filosof sau de savant vizionar, și de a fi «cea mai sfântă fire vizionară din lume».

Căci mai sfinte decât toți sfinții pământului sunt condițiunile primordiale ale culturei unui neam. Și sfinți nu sunt decât aceia cari le întăresc. Și toți aceia cari le slăbesc sunt cărturari nepricepuți, farisei sau vameși, oricine ar fi ei […].

AUREL C.POPOVICI

Sursa: CERTITUDINEA

 

 

 

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină