Paradoxala simbioză: din români și secui au ieșit… unguri. Secuii, agenții patogeni ai „gripei” hungariste

Restabilind adevărul istoric la începutul erei României Mari, Nicolae Iorga preciza: „Cu secuii avem o simbioză, adică o viaţă împreună. Cu ungurii numai o vecinătate. Deosebirea este esenţială”.

Numai că această „simbioză” a făcut ca, practic, sub ochii părinţilor noştri şi ai noştri să se nască din români şi secui… „unguri”. În 1711 eşua ultima încercare a românilor şi secuilor de a stăvili împreună ofensiva imperială şi catolică a Habsburgilor: Războiul Curuţilor (1703-1711).

Un alt mare istoric, secuiul Csérei Mihaly(1668-1750) îşi îndemnase compatrioţii: „Cel puţin de acum încolo/ Să înveţi Transilvanie/ Tu, draga mea ţară,/  Să trăieşti în pace/  Alături de fraţii tăi/ Sub acelaşi acoperiş;/ Nu-i mai apăra cu atâta uşurinţă/  Pe cei din Ungaria/ Ca să nu mai suferi/ Cum suferi acum/ Din pricina/ cumplitei nedreptăţi”.

Secuii însă nu au înţeles mesajul. „Războiul Curuţilor” a încheiat practic o lungă etapă istorică de colaborare româno-secuiască împotriva agresorului comun.

Din acest moment, intraţi pe calea „hungarizării”, secuii au început să devină jandarmii „hungarismului” şi un focar de transmitere a „gripei” hungariste.

Deznaţionalizaţi treptat prin ofensiva catolică a veacurilor XIII-XVIII, secuii au căzut astfel pradă ungurizării. Chiar dacă au trăit sute de ani „amestecaţi” cu românii! Şi odată „ungurizaţi”, au devenit un agent patogen extrem de virulent de transmitere a „bolii”!

Sate româneşti în secolele XIII-XIX ca Bodogaia, Eliseni, Porumbenii Mari etc. din bazinul Târnavei Mari, sunt astăzi „secuieşti” adică „ungureşti”!

Atestat ca sat românesc din 1211, Micloşoara mai aminteşte astăzi de români doar printre crucile din cimitir pe care se pot citi nume ca: Ola Micloş, Bocor Gyorgy, Vaida, Drăguş, Pintea, Macovei, Baduy, Vaszi Istvan etc.

Prin catolicizare, românii din Vlăhiţa au devenit sută la sută „secui”, adică unguri militanţi.

La 1720 Atia era înregistrat ca sat românesc, actele parohiale consemnând numele locuitorilor: Chivan, Costan, Boca, Costa, Ion, Boer etc. În 1860 mai erau doar 6 persoane de „lege românească”. În 1910 niciuna! În Odorhei 35% dintre locuitori erau români în 1750.

În 1844 -25%. Astăzi… 600 de persoane.

Ocupantul german înregistra, în 1761, 404 de commune în „secuime”, din care 382 „mixte”, locuite masiv de români (ortodocşi sau…uniţi).

Era o epocă în care, pe fondul eşecului luptei românilor pentru afirmarea ca „naţiune”, purtată de episcopul unit Inochenţie Micu în Transilvania (1729-1744) şi în exil (1744-1751) şi al războaielor ruso-austro-otomane pentru supremaţie, se declanşase o puternică mişcare de emancipare naţională a românilor, îmbrăcată în haina ortodoxiei, condusă, la început, de călugărul Visarion Sarai, apoi de Sfântul Sofronie din Cioara.

În replică, trupele de ocupaţie romano-germane sub comanda generalului Adolf von Buccow au intervenit în 1761 şi, după constatarea că în cel mai intens maghiarizat scaun din „secuime”, Odorhei, din 102 sate, 99 sunt locuite exclusiv sau şi de români, a ordonat (13 iunie) incendierea şi dărâmarea mânăstirilor ortodoxe din Transilvania.

Apoi, cu forţa, românii din zona de graniţă şi secuii au fost înregimentaţi, la 15 august 1764, în regimentele de graniţă: 2 româneşti de infanterie, 2 secuieşti de infanterie şi unul dehusari, la care s-a adăugat, în 1768, un batalion românesc de grăniceri banatici. Toate încadrate cu ofiţeri superiori germani.

Răspunsul românesc s-a concretizat în revoluţia lui Horea, Cloşca şi Crişan la care au participat din „secuime” atât români, cât şi secui şi români ungurizaţi prin secuizare. Nu a fost o participare în masă, ca altădată.

Au fost cazuri izolate (ex. Francisc Szabo, fraţii Bornemiza, etc.) care, alături de decizia revoluţionarilor români de a ţine un conclave secret la începutul lunii februarie 1785, vizând relansarea revoluţiei la… Odorheiul Secuiesc, dovedeau că procesul de deznaţionalizare a românilor şi secuilor din regiune nu devenise ireversibil.

Agenţii lui Horea care acţionau ca „agitatori” printer românii din Ungaria, „secuime” şi în Moldova se numeau Barranyi şi Iosif Kadar.

Printre cei mai feroci căpitani ai săi, ulterior anchetaţi pentru excesele împotriva nobililor unguri şi a bisericilor protestante, s-au remarcat căpitanul Francisc Szábo, Mihail Ratz şi Ianos Csonka Ratz, Peter Körösi, Adam Lászlo, Janos Járay, fraţii Samson şi Solomon Bornemiza etc., care juraseră credinţă „Craiului” Horea, pe „crucea românească”.

În procese aveau să fie târâţi, în perioada represiunii, alături de ţărani români şi simpli ţărani secui, ca „ortodoxul”, deci fostul român, ungurizat prin „secuizare” Andras Tarisnyas, turnat de vecinul Lászlo Kóvacs că ameninţase: „Aşteptaţi numai, nemeşilor că veţi fi siliţi să plecaţi”, sau iobagul Olah Janos din Trei Sate de pe Târnava Mică, pentru „vina” de a fi arfirmat că: „în curând va fi această ţară (Transilvania-n.n.) – Ţară Românească”.

Represiunea germană a durat 6 luni. Cea ungurească secole, ghidându-se după principiul enunţat în 1790, la moartea împăratului Iosif al II-lea (1780-1790), de magnaţii unguri – „Restitutio in integrum”.

Un principiu relansat de UDMR după 1990 şi preluat inconştient sau trădător de cei care mânjesc astăzi numele de „liberal” şi care se traduce prin reîntoarcerea românilor, în Transilvania, la statutul de paria (serv) de dinainte de patenta de eliberare a lui Iosif al II-lea, din 22 august 1785.

După „Războiul horenilor”, represiunea antiromânească din partea ungurimii a luat, aşadar, amploare, ofensiva deznaţionalizatoare vizând în primul rând credinţa, prin dărâmarea bisericilor ortodoxe, subordonarea celor greocatolice (unite) sub ierarhi catolici unguri sau dotarea lor cu preoţi care nu cunoşteau limba română.

În această situaţie, în special în „secuime” rezistenţa naţională românească s-a concentrat în jurul apărării şi afirmării limbii române şi a confesiunii ortodoxe.

Dărâmării bisericilor românii au încercat să-i răspundă construind şcoli: Araci (1700), Gheorgheni şi Voşlobeni (1765), Imper şi Odorhei (1768), Ghelinţi (1770), Belin (1774), Topliţa şi Tulgheş (1781), Bodogaia (1788), Covasna (1790), Breţcu (1793), Boroşneu Mic (1795), Mărtinuş (1796), Sfântu Gheorghe (1799), etc.

La începutul secolului XIX, Alexa Dusa pentru Covasna şi groful Dómokos Téleki (el însuşi de ascendenţă română) pentru Trei Scaune consemnau însă că „mare parte dintre ţărani fiind români, sunt de credinţă veche; aici românii îşi uită graiul pe care aproape numai popii lor îl cunosc: confesiunea şi-o păstrează însă peste tot”.

Iar la 1835, Lexiconul lui I. Lenk semnala că, din cele 500 de sate ale „secuimii”, 130 erau româneşti şi în 122 populaţia era încă amestecată. Un veac mai târziu, însă, doar în 30 dintre ele mai erau vorbitori de română.

În pofida ofensivei hungariste, la începutul secolului XIX, Michael Ballmen constata totuşi (Statistik von Siebenburgen 1801) că „Limba română…este cea mai cunoscută limbă în Transilvania unde, exceptându-i pe secui, fiecare locuitor înţelege şi vorbeşte româneşte.

De aceea pentru cei care au învăţat-o ea este la fel ca latina pentru savanţi, limba cea mai utilizată prin care persoanele de diferite naţionalităţi şi limbi se fac înţelese, unele de către altele” şi aceasta deoarece „Românii ocupă, în ceea ce priveşte numărul, indiscutabil, primul loc.

Se poate aprecia că poporul lor constituie 4/7 din totalitatea locuitorilor ţării… După Români urmează, ca număr, Secuii, apoi Saşii şi abia după ei, Ungurii. Ceilalţi, luaţi la un loc formează grupe de populaţie nesemnificative”.

Mircea Dogaru

Text preluat din bilunarul Certitudinea

 

 

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină