Transilvania după Mihai Viteazu. Desființarea bisericii ortodoxe și transformarea „românimii” în „secuime”

Istoricul calvin István Számosközy a fost primul care a susţinut că romanii sau retras în totalitate la sud de Dunăre sub Gallienus (253- 268), astfel încât românii să nu-și poată revendica originea nobilă. Dezvoltându-şi noile teorii în „De originibus Hungaricis” şi „Nero Verus”, el a sfârşit prin a aduce pamfletar insulte „olahilor” şi în special, lui Mihai Viteazul.

Lui Szamosközy i-au răspuns însă chiar istoricii secui, începând cu Székely Istvan care, în Chronica, demonstra anterioritatea românilor, precizând că armatele lui Carol cel Mare, în campania antiavară din 795-796 i-au găsit pe „olahok” nu numai în Transilvania, ci şi în Pannonia. Iar dacă pe linia lui Számosközy aveau să continuie să scrie vitriolant croatul ungurizat Ioan Lucius (Istvan Lucic) (1604-1699) şi Martin Széntivany (1633-1705), de partea cealaltă au făcut-o, apărând autohtonia şi latinitatea românilor, Istvan Milley, Paul Béke şi Mathias Miles care, în sprijinul Contrareformei ce a recatolicizat „secuimea”, acţionau în vederea atragerii românilor spre Biserica Romană.

Din punctul de vedere al deznaţionalizării românilor, veacul XVI, derulat sub pecetea operei lui Mihai Viteazul, ale cărui obiective le-au preluat şi principii transilvani Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rakoczi II (1648- 1660) care au realizat succesiv „pactum sive confederatio” cu domnii Moldovei şi Munteniei, aceasta s-a derulat mai lent, datorită şi angajării Europei catolice şi protestante în „Războiul de 30 de ani” (1618-1648), prelungit ca război franco-german până în 1659.

Lent dar tenace şi în strânsă legătură cu deznaţionalizarea secuilor, graţie atragerii luptătorilor în tagma nobiliară. Tagmă întărită prin codicele de legi, înrobitoare pentru ţăranii români reduşi la starea de iobăgie, Aprobatae (1653) şi Compillatae constitutiones (1659).

Este epoca ungurizării românilor prin „secuizare”, când familia Ciurea din Zagon devine „Csioria de Păpăuți” (1606), Bocşa din Simeria (fosta Breaza, intrată ca un cartier românesc – „Olah Szent György” în componenţa oraşului Sfântu Gheorghe) devine „Boksa” (1610), Cozma şi Ciubota din Turia de Jos – „Kosma” (1653) şi „Csoboth” (1655) etc.

Transformarea în masă a românilor din Carpaţii Răsăriteni în „secui” se accelerase!

„Lustraţia” din 1614 înregistra deja 478 de luptători „secui” cu numele de „Olah”, iar la 9 august 1638, raportul către Vatican al lui Francisc Leone („Relatarea privind întreaga Transilvanie”), identifica în „Secuime” 60 de aşezări cu populaţie mixtă româno-secuiască, ai căror locuitori erau însă toţi ortodocşi (deci şi „secuii” erau nişte foşti români), având 34 de parohii, organizate în 3 arhidiaconate, ţinând de Mitropolia Ortodoxă de Alba Iulia.

Ridicând, alături de domnii români Gheorghe Ştefan şi Constantin Şerban steagul lui Mihai Viteazul, principele Gheorghe Rakoczi II (1648-1660) a acordat, în 1656, mitropolitului Sava Brancovici jurisdicţia peste întreaga Transilvanie.

În replică, Sfântul Scaun a cerut organizaţiei militante De Propaganda Fide să ia măsuri pentru trecerea românilor din „Secuime” la catolicism.

Misionarii acesteia au fost instruiţi în secret la Estelnic, pe moşia contelui Samuel Kanski, unde au luat cursuri de limba română.

Pentru a contracara acţiunea lor, Sava Brancovici a convocat Sinodul la Alba Iulia, în 1675, hotărând ca, din acel moment, „cuvântul Lui Dumnezeu să se facă în româneşte”.

Cinci ani mai târziu, în faţa primejdiei romano-germane, Principele Mihai Apaffi I (1661-1690) i-a acordat jurisdicţie peste toţi ortodocşii din „Secuime”.

Dar cucerirea imperială a Transilvaniei, în perioada 1685-1699, însoţită de impunerea unirii religioase cu Roma (7 octombrie 1698) a românilor transilvăneni a dus la desfiinţarea Bisericii Ortodoxe în perioada 1701-1761, însoţită de dispariţia a 37 de biserici şi la accelerarea proceselor de deznaţionalizare a românilor din „Secuime” şi de ungurizare a lor şi a secuilor.

Oficial, din 1699, în fapt din 1711, Ungaria, „eliberată” de otomani, şi Transilvania, „aliată” cu forţa, au devenit provincii separate în cadrul Imperiului Romano-German, asupra populaţiilor lor acţionând tenace, metodic, biserica romano-catolică, fiscul imperial, armata de ocupaţie şi, mai presus de toate, principiul „Divide et impera” al diplomaţiei habsburgice.

MIRCEA DOGARU

Text preluat din bilunarul Certitudinea

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină